Diagnosticul de demenţă Alzheimer este pus tot mai des la noi în ţară. El vine, pe lângă problemele inerente bolii, cu una în plus, pentru familie: cum trebuie îngrijit bolnavul pentru a-i oferi o viaţă cât mai lungă şi mai decentă? În urma unor evaluări, bolnavii de Alzheimer şi familia primesc asistenţă socială pe baza unui dosar de handicap.

Cocheta doamnă S., corector de carte, se plictiseşte teribil printre persoanele în vârstă lângă care este nevoită să stea zi de zi, convinsă fiind că la cei 44 de ani ai săi ar trebui să fie mai activă. Nu a fost niciodată internată într-un spital, a fost sănătoasă tun toată viaţa şi de aceea nici nu are încredere în vreun tratament medicamentos. Îi spune acest lucru medicului care o tratează cu acelaşi zâmbet pe buze pe care îl afişează şi când mărturiseşte că s-a născut în 1926 şi că a uitat foarte multe lucruri din viaţa dumneaei. Nu este nicio greşeală, doamna S. are, de fapt, 84 de ani, dar, din cauza bolii de care suferă, se identifică cu o persoană mult mai tânără, uneori chiar de 20 de ani. Iar plictiseala provine din faptul că, deşi în fiecare zi ia parte la activităţi antrenante în cadrul centrului în care este internată, uită imediat şi trăieşte întruna cu impresia că nu face nimic interesant.

350.000 de bolnavi, 150.000 diagnosticaţi

Manifestările doamnei S., la fel ca acelea ale doamnei L., care nu ştie câţi ani are şi spune că nu are copii, deşi are o fată ce o vizitează destul de des, sunt specifice demenţei Alzheimer. Cu această boală se confruntă în momentul de faţă încă aproximativ 350.000 de persoane, după estimările Societăţii Române Alzheimer. Dintre aceşti bolnavi, doar 150.000 sunt în evidenţa autorităţilor, restul nefiind diagnosticaţi. Problema este că, de cele mai multe ori, chiar şi atunci când este depistată, boala este în stadiu mediu/sever sau sever, ceea ce înseamnă că