Dincolo de euforia granitelor deschise si a celor doua revelioane cu care presedintele Basescu si premierul Tariceanu au sarbatorit anexarea noastra de catre Uniunea Europeana, perioada care s-a scurs de la 1 ianuarie 2007 a fost marcata de un acut sindrom sacrificial la nivelul marii mase a populatiei din România. Oamenii au acuzat un profund sentiment de nesiguranta colectiva, derivat din convingerea ca aderarea noastra la Uniunea Europeana va fi platita cu renuntarea la citeva dintre marcile identitare autohtone sacrosancte: dreptul nestingherit de a fugari bine porcul in ograda inainte de a-i taia frenetic gitul, cu gindul la caltabosul care se profileaza in afumatoare, libertatea de a face tuica la cazan cind iti convine, fara control si fara sa platesti taxe, dreptul, la fel de liber, de a face transhumanta de-a lungul soselelor sau al drumurilor europene sau acela de a comercializa produse agricole fara control sanitar prealabil si multe altele.
Pentru o tara al carei echilibru spiritual este asigurat de catre psihoclasa semicitadinizatilor si a batrinilor, dintre care cei mai multi locuiesc in mediul rural, intrarea noastra in Uniunea Europeana a insemnat un sacrificiu identitar: renuntarea fortata la o românitate organica, in mare parte romantica si nostalgica, puternic structurata istoric sau cutumiar, si asumarea unei „aventuri“ lipsite de „radacini“, inconsistente si netemeinice, din care multi (iresponsabili) cred ca nu au decit de pierdut.
Dupa legile psihoistoriei, un asemenea moment de cumpana poate fi surmontat prin identificarea unei victime sacrificiale, sarcina de a o gasi revenindu-i liderului comunitatii.
Victima poate fi reala, o persoana anume, aleasa pentru a canaliza vectorii nemultumirii generale, sau poate fi una abstracta, adica schimbarea insasi, propusa obstinat, cu indirjire si cu consecventa, fortat:
