Spre deosebire de alţi ani, cînd cea mai rîvnită dintre distincţii, Oscarul, îmi trezea unele suspiciuni legate de criteriile care au stat la baza decernării premiilor, multe dintre ele fiind contextuale (fie că era vorba depolitical correctness, fie de un anumit interes pentru o problemă socială sau politică de actualitate), anul acesta am fost plăcut surprinsă să constat că un film cu adevărat excepţional poate învinge orice criteriu contextual prin calitatea incontestabilă a concepţiei regizorale, prin forţa actorilor şi printr-o poveste reală spusă într-un mod sincer impresionant. Ceea ce ar fi putut trece pentru cîrcotaşi drept un film britanic clasic s-a dovedit a fi o extrem de personală portretizare, aşa cum istoria nu l-a cunoscut pînă acum, a regelui George al VI-lea al Marii Britanii, tatăl actualei Regine Elisabeta a II-a. Povestea spusă de scenaristul David Seidler urmăreşte drama Ducelui de York, interpretat de Colin Firth, care se află în imposibilitatea de a-şi îndeplini rolul public pe care apartenenţa la Casa Regală i-l impune din cauza unui defect aparent fizic: bîlbîiala. Neputînd ţine discursuri în public, Ducele de York încearcă în toate modurile posibile să se trateze, însă fără succes. Totul pînă cînd soţia sa, interpretată de Helena Bonham-Carter, îl duce la un logoped, Lionel Logue, interpretat de Geoffrey Rush, ale cărui metode de vindecare nu seamănă deloc cu cele tradiţionale, punînd accent pe relaţia de determinare existentă între planul psihologic şi cel fizic. Ceea ce pare iniţial o simplă terapie fizică se dovedeşte ulterior a fi un profund examen psihologic al lui Bertie, viitorul Rege George al VI-lea, pe care Lionel îl ajută să îşi asume şi apoi să îşi depăşească toate complexele, frustrările şi traumele din copilărie, printr-o relaţie extrem de specială, care este, de fapt, coloana de susţinere a întregului film. De la sim