- o pledoarie pentru romanul poliţist -

Încă de acum multe decenii, Camil Petrescu vitupera enervat de succesul fulminant al lui Edgar Wallace: „Romanul poliţist nu e o carte imorală, ci doar o carte crîncen proastă. Nu are în favoarea lui nici o circumstanţă uşurătoare. Trăieşte speculînd logica anemică a cititorului său şi mediocritatea imaginaţiei lui“.

Nici Alexandru Philippide (pe care l-am adorat şi căruia i-am consacrat, în tinereţe, o carte) n-a fost mai indulgent în aprecieri: „nu serveşte decît la astuparea ceasurilor de plictiseală“. Asta nu l-a împiedicat ca, în nuvelele lui – Floarea din prăpastie şi Îmbrăţişarea mortului –, să facă apel la mijloace din panoplia literaturii de suspans.

Astfel de „consideraţii confortabile“, datorate unor literaţi eminenţi, au descurajat, cu siguranţă, afirmarea policier-ului românesc.

În tabăra adversă, Mircea Eliade şi Paul Zarifopol susţineau cu fervoare altceva. Ultimul se exprima tranşant: „...acest gen, prin energia sa dramatică, este în adevăr salvator pentru omenire, căreia i se serveşte în doze de piaţă literatură moluscoasă, sub pretext de profunzime psihologică“.

Evident, disputele, mai mult sau mai puţin cordiale, se purtau în legătură cu traducerile din opera autorilor străini, producţia autohtonă de acest fel fiind cvasiinexistentă.

După Al Doilea Război Mondial, opinii „pro“ sau „contra“ s-au exprimat sporadic, în contextul „noului climat literar“, partizanii şi detractorii genului purtînd un „război rece“, din umbră. Şi totuşi, paradoxal, numărul scriitorilor autohtoni care îl ilustrau a crescut, cele mai multe dintre „creaţiile“ lor neavînd, din păcate, nici o valoare, fiind elaborate „la comandă“. Iar multă vreme, în special pînă la apariţia colecţiei „Enigma“, de la Editura Univers, nici nu prea se ştia ce se petrece pe alte meridiane.

M-aş fi aşteptat ca, după 19