Dacă s-ar pune întrebarea asta pe stradă, în faţa camerei, fără prea mult timp de gândire, am vedea foarte multe riduri de expresie.

Sigur ar apărea mai multe mutre cu şănţuleţ între ochi decât ne imaginăm aşa, la un exerciţiu. Un fel de aoleo, ce le spun eu ăstora că mă face fericit, că nu m-am pregătit pentru astăzi?! De fericire ne arde nouă, fericirea e ceva serios, pe care te poţi baza, nu o frivolitate, trebuie să fie un sentiment profund, înălţător şi emoţionant, cum e costumul ăla bun, e ceva care se trăieşte la ocazii şi de obicei trebuie supus unui control, pentru că ce e prea mult, e prea mult şi bate la ochi.

Păi, se poate să umbli fericit pe stradă?! În plină zi?! Să sfidezi atâţia oameni serioşi, care nu cred că arăţi aşa pentru că vii de la înot, să-i faci să creadă cine ştie ce grozăvii despre tine?! Că poate eşti vreun excentric, care umblă pe skateboard zâmbind chiar şi fără să aibă căştile pe urechi, nu că asta ar fi o scuză. Se pare că fericirea asta născută de lucrurile pe care le faci sau le trăieşti nu poate să apară în spaţiul public, e ca o boală ruşinoasă, e o perversiune greu de imaginat. Probabil că ajunge să pară chiar o slăbiciune, o formă de libertinaj monstruos, fie că are sau nu legătură cu banii.

Oricum ar fi, pare suspect şi devine respingător să arăţi destins sau să evoci experienţe fericite. Deşi ar putea semăna cu o încurajare, chestiile astea deprimă, exemplele simple sună prea simplist, tot ce e direct şi la îndemână pare preţios şi îndepărtat, şi nici nu pari foarte modest când vorbeşti despre cât de bine te simţi când un bătrân îţi predă secretele tăiatului la vie.

Se tot înmulţesc gesturile sau kestiile care conţin prea mult firesc pentru a putea apărea la televizor.

Mai văd uneori indivizi care se bucură când povestesc ce fac, indiferent de cantitatea de spectaculo