Priveliştile fac parte din setul de volume care au ros la osia poeziei oficiale, fără ca autorul să-şi afirme violent intenţiile revoluţionare. Aş adăuga aici numele unui alt nedreptăţit al istoriilor literare, şi anume Emil Botta. Dar, să revenim la Privelişti şi la ediţia de opere Fundoianu-Fondane de la ART. Vorbeam, în prima parte a acestei cronici, despre acea ameninţare ce pare să fie motorul poeziei lui Fundoianu: triggerul angoasei este ameninţarea spaţiilor vaste, anaturalului care pîndeşte răbdător să-şi ia revanşa în faţa acţiunii constructive/distructive a omului/culturii.
„Vara s-a dus, cosită în car - şi-a aruncat / stelele-n baltă, toate, cîte mai fură clare;/ Şi ultima tăcere, lungă, s-a aşezat;/ Vacile, mîne-n ierburi, or să le afle-amare. // Natură ne-ncepută şi noapte nencepută, / lasă să-ţi culc în pene sufletul meu bătrîn, / şi lasă-mă, cu boii, s-aştept din nou, în ierburi, / vara care se duce în care cu fîn.“ Poate în această aparenţă elegiacă, purtînd în ea sunetele unui Verlaine, dar şi ale unui Francis Jammes, în ce au ei mai bun, au reuşit să ameţească bună parte din critica noastră literară, care nu a fost atentă la dizarmoniile introduse acolo tocmai pentru a răsturna o lectură de acest tip. Tăcerea, aruncată în natura aflată în prag de trecere, amărăşte ierburile. E o acţiune nevăzută, la fel cum poezia e subminată fără tam-tam-uri dadaiste. Otrăvirea are loc în timpul nopţii, la adăpostul întunericului, atunci cînd spaţiul exterior cîştigă teren în faţa umanului.
De fapt, citind un poem precum Lui Taliarh, devine superfluă nevoia de a încadra poemul în tradiţionalism, modernism sau avangardă: lectura îşi e suficientă – poemul îşi trage sevele din subsolul tragic care hrăneşte toată marea poezie. Da, exact, Zeiţa albă a lui Graves... Aici, atît substratul biografic, cît şi adstratul mitologic, amîndouă inser
