Incheiam corespondenta de saptamina trecuta de la Festivalul de la Cannes, spunind ca in Apolodor: "Savantul are par pe frunte,/ Vom reveni cu amanunte". Iata-le: Aurora de Cristi Puiu Al treilea lungmetraj al lui Cristi Puiu si al doilea din seria Sase povestiri de la marginea Bucurestiului duce mai departe tema incomunicabilitatii din Moartea domnului Lazarescu, atasindu-i-o pe cea a crimei. Cristi Puiu, care nu l-a placut pe nici unul dintre cei 30 de actori pe care i-a audiat pentru rolul principal, a ales sa interpreteze singur dificilul rol al lui Viorel, inginerul somer cu nevroza cit casa dupa ce si-a pierdut locul de munca, iar partajul de fosta nevasta tocmai a fost incheiat. Alegerea nu mi se pare fericita. Cristi Puiu nu e actor, prezenta lui trei ore pe ecran te impiedica sa vezi si personajul din spatele sau (iar acest film nu este despre Cristi Puiu. Sau este?). Cu lucrurile din casa impartite pina la carti si reviste, cu copiii deja luati de fosta nevasta, lui Viorel nu-i ramine decit sa hoinareasca fara un scop aparent prin Bucuresti. Nu ni se spune clar, dar presupunem ca se duce sa-si pindeasca fosta nevasta si copiii, banuim ca e socrul sau cel care vine sa mai ia de prin casa ce mai trebuie, ne imaginam ca se duce la magazinul unde lucra fosta nevasta si le terorizeaza pe celelalte vinzatoare. Timp de aproape trei ore il avem in permanenta in fata ochilor pe eroul care priveste fix si plat lumea din jurul lui, nelasindu-ne sa-l citim (nu imparte cu noi toate starile prin care trece; e complet ecranat nu doar lumii din jur, cit mai ales lui insusi). Cind sirul crimelor incepe, nici motivatia lor nu ne va fi dezvaluita (iar identitatea victimelor o vom afla de-abia la final). Partea principala a filmului, cea alcatuita din peregrinari aleatorii, reveniri in apartamentul sau aflat in constructie si crimele propriu-zise, pare intentionat mult prea lu