Am cunoscut mai întâi opiniile unor colegi despre cărţile lui. Apoi am citit şi eu o carte, cred că era una cu tablete dulci-amare, selectate dintr-un cotidian local din Piteşti. Nu-mi amintesc împrejurările în care m-a contactat. (...) Mi-a trimis câteva dintre cărţile sale, unele cu tablete, altele – mai puţin izbutite – de călătorii. Spre norocul meu, mai avea un exemplar din a doua ediţie a unei cărţi singulare în literatura artistică a medicilor: Jurnal de la Filipeni. Mi l-a trimis, l-am citit pe nerăsuflate, l-am recitit. Apoi, ne-am întâlnit. Venise la Bucureşti la un prieten foarte bun, ca şi el, medic dermatolog. Mă aşteptam să întâlnesc un om care vorbeşte despre literatură, arte frumoase, eventual despre femeile pe care le cucerise. Aveam însă în faţa ochilor un bărbat care vorbea mult, repede şi cu aplomb. Dar nu despre cărţi, ci despre bolnavi, despre bolile lor ciudate – specialitatea lui fiind Dermatovenerologia. Era lumea lui, nu se putea desprinde de ea. Mă simţeam ca într-o capcană, din care doream să scap cât mai repede. Am rezistat 15–20 de minute. Căutam disperat o soluţie. Ce să-i spun ca să nu se supere?! Continua să povestească despre personaje medievale, amărăşteni care-i treceau pragul cabinetului, cu speranţa că doctorul le va oferi un medicament minune, să-i scape de mâncărimi, pecingini, viermi închipuiţi sau reali, sifilis, aluniţe cât nuca sau cât dovleacul… Dar înainte ca să le poată prescrie o medicaţie, trebuia să-i examineze. Adică să-i întrebe, să-i dezbrace, să vadă şi să pipăie toate părţile anatomice… ruşinoase. Pe măsură ce pacienţii lui se dezbrăcau şi vorbeau, doctorul apuca să vadă şi dincolo de „chelea“ omului. Bolile de piele oglindeau nu numai interiorul, ci şi trecutul şi condiţiile de viaţă, şi partenerii, vecinii. O întreagă istorie. Bolnavii – simptome ale unei lumi ancorate în medieval şi preistorie – arătau mai