În ciuda faptului că a domnit doar şase ani, Edward VI a reuşit să ducă Anglia pe calea protestantismului. La încoronarea lui Eduard al VI-lea din Catedrala Westminster Abbey, în februarie 1547, arhiepiscopul de Canterbury – Thomas Cranmer – l-a rugat pe regele de doar nouă ani să urmeze exemplul lui Iosia, regele antic al lui Iuda: acela de a distruge idolatria şi de a-l venera pe Dumnezeu.

Sub semnul protestantismului

Îndemnul lui Cranmer era un semn al acţiunilor ce vor urma: Eduard nu avea nici un fel de intenţie de a renunţa la ruperea de Roma, ci din contra, va accelera reforma religioasă începută de tatăl său. Rezultatul acestor politici a fost că Anglia a devenit, pentru prima dată, în mod oficial, ţară protestantă.

Henric al VIII-lea a pus capăt supremaţiei ecleziastice a pontifului roman, dar a păstrat ceremonialul catolic. Eduard nu a împărtăşit devoţiunea tatălui său pentru acest ceremonial, deoarece acesta reprezenta, pentru protestanţi, primul exemplu de idolatrie. Astfel că, în 1547, Eduard condamnă slujbele în memoria celor decedaţi şi suprimă acele organisme (Chantries în engleză) ce se ocupau cu slujbele de pomenire. Apoi, măsurile luate în 1548 cu privire la comuniune/împărtăşanie şi cele două cărţi de rugăciuni din 1549 şi 1552 au contribuit la sfârşitul ceremonialului catolic în Anglia protestantă. Limba engleză devine limba oficială în Biserică, înlocuind latina, imaginile religioase idolatre sunt îndepărtate, se abolesc ceremoniile supertiţioase, iar altarele din piatră sunt înlocuite cu mese simple. Toate acestea au transformat în mod radical faţa religiei în Anglia medievală.

Eduard era minor în momentul în care devine rege, astfel că o regenţa trebuia să se asigure de bunul mers al ţării şi al Reformei religioase. Unchiul său din partea mamei – Edward Seymour, duce de Somerset, a fost protectorul său între 154