Probabil că există, dar nu sînt mulţi cei care văd sfîrşitul lumii într-un peisaj dominat de magnolii înflorite şi de adieri bine mirositoare ale vîntului. Catastrofele create de exagerările accidentelor climatice prevestesc, parcă într-un mod mai corect, momentul cînd viaţa oamenilor, a plantelor şi a animalelor pe care ei le folosesc se va termina într-un mod brusc şi brutal sub ape, în foc, duse de vînt. Recentele uragane şi inundaţii au creat, însoţite de neputinţa civilizaţiei de a le diminua consecinţele, din acest punct de vedere, un orizont de aşteptare apocaliptic. Nu e clar dacă accidentele climatice vor provoca sfîrşitul lumii sau vor fi oare semnele sale. Problema nu este dacă va avea loc Apocalipsa, ci cînd, şi mai ales cine va face parte din grupul celor aleşi (aşa a fost şi pe vremea lui Noe şi a tuturor potopurilor) să supravieţuiască şi să depună mărturie. Este unul din motivele pentru care cartea lui Lucian Boia Omul şi clima poate suscita interesul legitim, pentru lucrarea unui istoric, şi pe cel nelegitim al speranţei prevestirii pe baze ştiinţifice a momentului final. Primul interes e pe deplin satisfăcut, pentru cel de-al doilea e cazul să căutăm alţi autori. Povestind cum diverşi istorici şi filozofi au relaţionat dezvoltarea şi diferenţele dintre oameni prin factorul climatic, reiese clar că de-a lungul secolelor meteorologia a jucat un rol destul de complicat, împărţit între ştiinţă şi religie. Dereglarea climatică a fost pînă nu de mult considerată o pedeapsă divină, iar istoria umanităţii a fost mereu dominată de inundaţii, epidemii, foamete - fenomene care au provocat retragerea civilizaţiei de la punctul unde ajunsese înainte de declanşarea lor. Departe de a fi fost socotite nişte feno-mene naturale, toate acestea au fost semnul revoltei lui Dumnezeu faţă de lumea coruptă şi nedreaptă a oamenilor de pe pămînt, întărind sentimentul de prec