De mult îl pîndeam pe Emil Brumaru, pentru un dialog. Dialogul, care va ţine o lună întreagă pe LiterNet, începe aşa:
Aveţi „rînduri-rînduri” de admiratori şi admiratoare din toate generaţiile. S-a ajuns ca pe versurile lui Brumaru să se lege prietenii şi complicităţi amoroase, aşa cum se întîmpla altădată cu versurile lui Nichita Stănescu. Formula pe care aţi brevetat-o este una de intimism poetic. Observaţi cu infinită atenţie detaliile naturii „mici” şi pe cele ale domesticului „insignifiant”; şi faceţi poezie din aceste lucruşoare pe care poeţii angajaţi nu le văd. Cum se împacă, atunci, poetul Emil Brumaru cu sonoritatea propriului său nume şi cu impactul public real al acestuia?
Şi continuă aşa:
De popularitatea asta nu mi-am dat seama decît prin anul 2000, după ce începusem să public cîte un sonet pe număr la Plai cu boi. Cum nu mă simţeam prea bine cu sănătatea, mă avîntasem, cu lehamite, într-un şir interminabil de analize de laborator. Culmea, toate asistentele medicale ştiau de mine! Nu le venea a crede: Dumneavostră sînteţi cel din Plai cu boi? V-am citit! Şi mă luau peste rînd la recoltat sînge sau urină! Ca fost medic, trebuie să vă destăinuesc un mosorel, asistentele sînt mult mai frumoase, mai dotate, ca să zic aşa, mai puse la punct şi suprafeţe faine, decît doctoriţele. E o lume aparte, uşor cinică, uşor kitsch, cu straturi strălucitoare de ruj şi cu fustele albe de la uniforme năucitor de scurte, mai ales cînd se apleacă să-ţi pună o perfuzie, să-ţi bandajeze o rană, glumind uneori deşuchiat ca să dezgheţe atmosfera cam tristă din saloanele, de exemplu, de la oncologie. Fiindcă am trecut şi pe acolo prin 2003. Nu pot uita o asistentă superbă, ţanţoşă, betonată, traversînd salonul ca o prezentatoare de modă şi împrăştiind constatări concise pacienţilor care şi ei aveau un haz sinistru. Controla plăgile, desfăcînd calm feşele încl