În 1970, între două avioane, pe drumul de la Phenian la Bucureşti, mica delegaţie de jurnalişti români, din care făceam parte, fără să ştiu nici azi cu ce rost şi de cine trimis, a oprit trei zile la Pekin. Pe atunci, nu doar numele metropolei se scria altfel. Toate erau altfel.

Faptul că ajunsesem într-un loc, la care nici măcar nu visam, mă făcea să trăiesc cele trei zile în China la intensitatea unei întâmplări de răscruce. Visările, ca să fie cu spor, trebuie pregătite de o şansă. Trebuie să fii antrenat să recunoşti ocazia, atunci când aceasta se iveşte. Eram atât de dorit de mari plecări, încât am trăit timpul în transă. Săptămânile de dinainte din Coreea de Nord n-au lăsat în mine nici o emoţie de durată. În schimb, scurta, dar densa şi aventuroasa trecere prin Pekin m-a urmărit toată viaţa, ca o performanţă afectivă greu de egalat. Multe din lungile călătorii ulterioare le-am făcut cu acest sentiment, că insist în zadar să repet irepetabilul.

China era, în acei ani, în plină Revoluţie Culturală. La Universitatea Politehnică, unde am fost duşi ca să înţelegem la faţa locului în ce consta aceasta, o asistentă de la nu ştiu care catedră de inginerie, ne-a povestit cu multă seninătate cum a condamnat la moarte completul de asesori populari, condus de ea, un contrarevoluţionar periculos. În casa amărâtului s-au găsit două kilograme de orez! Iar cum nici un chinez nu avea cum să-şi mănânce orezul zilnic decât cu porţia şi la cantină, omul era vinovat. A primit pedeapsa cu moartea şi a fost executat.

Gazdele, gazetarii de la oficiosul Partidului Comunist, practicau cu noi acea amabilitate asiatică excesivă, care ne cenzura toate curiozităţile. Un funcţionar al Ambasadei României, se îngrijea la rându-i să nu punem decât întrebări la care puteam primi răspunsuri. Mai bine zis, să nu punem întrebări. Să privim, să luăm aminte la