Undeva, într-un spital elveţian, de o neutralitate proverbială, care nu ne va spune niciodată dacă, în afara orelor de vizită, pe acolo se intră cu bon de ordine sau cu şpagă la bodyguarzi, Regina Ana îşi trăieşte cele mai dureroase şi triste zile ale celui de-al 90-lea an de viaţă.

Drumul se îngustează implacabil, cu fiecare zi picurată din clepsidră, timpul dându-i o nouă încercare. Chiar şi aşa, Alteţa Sa îşi “veghează” supuşii în tăcere şi într-o cuceritoare demnitate, oriunde s-ar afla ei. În replică, viaţa a creat în contul lor un flux de simpatii, de admiraţie devenită instantaneu veneratie, la limita cu ceva sacru. Dar astăzi regalitatea nu mai are în ea decât ceva nostalgic: românii au ratat ieşirea de pe autostradă şi acum nu e decât un sens unic prin mijlocul câmpului. Aşa a sunat alegerea lor, aşa au considerat ei sau alţii pentru ei; şansa monarhiei a rămas o variantă “istorică” ... şi atât. Indiferent de verdictul lor, Regina şi-a purtat “coroana” cu o admirabilă discreţie, natural, fără fonfleuri şi farafastâcuri, înveşmântată într-o regală modestie, zâmbind şi învăţându-i pe cei care au stat să-i asculte vorbele şi trăirea că viaţa este frumoasă indiferent de rang, că bunul simţ a fost “inventat” în primul rând pentru oameni şi că decenţa este o stare ce ne vorbeşte de un echilibru interior al oamenilor, al unei societăţi, în general. Lecţie nescrisă, dată cu zâmbetul pe buze, mereu c-o vorbă bună şi radiind înţelepciune şi smerenie faţă de valorile autentice, povaţa Alteţei Sale a picurat linişte şi a colorat cu tonuri blânde un colţ de lume ireal de temperamentală.

... O lume-n care, în plina căldură şi zumzăială estivală, la Bucureşti, într-un interviu “focus” acordat unei televiziuni, premierul Ponta se împăunează cu “normalizarea” relaţiilor instituţionale între Guvern şi Preşedinţie, făcându-ne să ne întrebăm dacă această normalizar