Ne uităm în clasamentele federaţiilor internaţionale şi vedem cum România se află sub locul 50 la majoritatea sporturilor de echipă. Acolo unde se cere performanţă. Singura excepţie, handbalul. Doar atât... Din păcate. În rest, voleiul şi baschetul nu au mai fost de mult prin prima ligă a Europei, la tenis am început să trăim din amintiri, în timp ce la ciclism nu am mai văzut de ani de zile un rutier care măcar să merite atenţia noastră. Aceste lucruri se petrec în contextul în care preşedinţii tuturor federaţiilor din România cer cu înverşunare schimbarea de generaţii şi spun că vor pune accentul pe copii şi pe juniori. Din păcate, oricât de bune le-ar fi intenţiile, aceştia riscă să rămână doar cu vorbele. Şi nu este vina lor. Totul porneşte de jos, de la iniţiere, de la primele antrenamente.

Este adevărat că cei mici nu mai au de mult timp exemple şi că mai toate meciurile au de partea lor câte un scandal legat de arbitri sau adversari.

Fairplay-ul a dispărut treptat, iar locul său a fost luat de declaraţii răutăcioase. Cei mici vin şi participă la competiţii pe care nici ei nu ştiu dacă acestea sunt sau nu cele la care trebuie să se întreacă. Şi spun acest lucru deoarece, mulţi antrenori, de la aproape toate disciplinele în care sunt angrenaţi copiii, încep prin a fi „însetaţi” de rezultat.

Toţi sau aproape toţi vor să ajungă atât de aproape de o posibilă medalie şi un loc mai sus în ierarhie, încât uită un lucru esenţial: vârsta. Nu de multe ori am auzit de cazuri în care jucători de 14 şi de 16 ani erau folosiţi la o altă categorie de vârstă, mai mică, tocmai pentru a putea ca echipa la care sunt legitimaţi să iasă câştigătoare.

Mulţi antrenori au constatat că, la întrecerile rezervate categoriei „mini“, anumite formaţii au rezultate şi selecţii de excepţie. După un an, maximum doi, aceşti sportivi dispăr