Turcu al nostru e, deci, bun exclusiv ca pretext de interogatie: mai exista cultura elitista si cultura de masa? Nu este, oare, totul "o simpla iluzie"? Ce sa zic? Tentatia fireasca si greu de reprimat, in clipa asta, e sa-mi umplu boxa cu semne de exclamare: otova si de la un capat la altul, ca mod - buf, desigur - de a figura stupefactia. Pentru ca este pur si simplu incredibil ceea ce ni s-a intimplat saptamina trecuta: mediatizarea in draci, isterica, furibunda, dincolo de orice limite ale rezonabilului, cu o inconstienta care a frizat voios grotescul si dementa, a unei platitudini desavirsite, de un fad ce-ti taie respiratia si capacitatea de procesare. Ma refer, desigur, la cazul Pavel Turcu, paznicul de la Ungheni, care s-a avintat intru preselectia la Eurovision. Un caz, vai, mult prea simptomatic pentru starea mentalitatii de dincoace de Prut, dar mai ales pentru conditia inconstienttului nostru colectiv. Caci "Imnul Eurovizion" e, de departe si doar concesiv metaforic, un spot aruncat in hrubeleunei identitati despre care afla-se ca nu stiam prea mare lucru, macar ca si vladica, si opinca - via entelectualiidoldora de masterate si stagii, dedulciti cu autorlicul prin reviste de specialitate, bloguri si chiar carti - isi pot da fara pic de trac cu parerea despre specificul national si au volubile idei cu privire la fondul nostru etno-psihologic. Adica mai avem ceva zone virgine, demne de atentia etno-psihologiei, de nu cumva, Doamne, iarta, si a psihiatrilor din solda... Este, fireste, un pariu tentant sa explici cum ajunge un lucru de nimic sa aiba, la un moment dat, priza asupra unui public din ce in ce mai numeros si care sint (sau care ar putea sa fie) mecanismele producatoare de celebritate instant, in rasparul traditiei si al bunului-gust, ba chiar in batjocura valorilor consacrate. Am citit, cred, cam toata poliloghia postata pe Net cu aceasta ocazie,