La începutul lunii decembrie 1990, ziariştii de la România liberă s-au interesat la Poliţia Capitalei despre amplasamentele unde se practica prostituţia, descriind acest fenomen în creştere după revoluţie. Documen­ta­rea a început în biroul mr. Ion Că­tă­lineanu, şeful Brigăzii Diverse a Di­rec­ţiei de Poliţie a Muncipiului Bu­cu­reş­ti. Ofiţerul susţinea că Ministerul de Interne nu avea o statistică privind nu­­mărul de prostituate din oraş. Sin­gu­ra evidenţă care se putea face cu­prindea numărul de „case de proxe­ne­tism”. Însă acestea intrau în atenţia po­liţiei numai când practicarea prostituţiei în respectivele locaţii „depăşea faza discreţiei”. Cei care semnalau bor­delurile impro­vi­zate erau venicii, să­tuli de scandaluri, certuri, bătăi, chiloţi aruncaţi în copacii dimprejurul blocurilor precum şi afluxul mas­cu­lin de la apartamentele cu „felinare roşii”.

În evidenţele poliţiei intrase de curând L.B. din Bucureşti, pensio­nar, posesor al unui apartament cu două camere. Acesta îşi făcuse un grup de „fete”, unele dintre ele căsătorite şi cu copii, pe care le inclu­sese în reţeaua sa de proxenetism. „Fetele” lui L.B. munceau şi în afara ţării, făcând scurte „vizite de lucru” la Istanbul. Însă activitatea de bază şi-o desfăşurau în apartamentul „peştelui”, unde prestau servicii zilnic între orele 7 şi 14. Tariful era de 150-200 de lei pentru fiecare client. La finalul zilei, L.B. îşi oprea taxa de găzduire, conform unei înţelegeri prealabile. Bordelul improvizat avea deja clienţi fideli. În timpul flagrantului delict pus la cale de poliţişti, pe holurile locuinţei aşteptau, la coadă, şase bărbaţi. Dintre zecile de clienţi ai localului, mulţi erau cetăţeni străini, în special turci. În „afacere” erau implicaţi şi câţiva taximetrişti, care-i aduceau pe doritorii de senzaţii tari la bordelul de apartament.

Un alt pensionar care-şi rotunjea venituri