Iată un film cu „supereroi” care nu îşi propune să fie sumbru, băţos şi solemn, ci aiuritor şi amuzant . Reuşeşte însă doar pe alocuri, în rest e fără formă, fără miză şi fără sfârşit. Dar, cel puţin, nu se ia deloc în serios.
Filmul „The Green Hornet" e mai mult o parodie a genului şi are un aer retro, de-a dreptul analogic. Îţi dă sentimentul că e produs undeva prin anii '60, pe vremea „Panterei roz", atât pare de defazat, în ciuda încercărilor de updatare (3D-ul n-are niciun sens). De pildă, goana protagonistului de a înfige un USB într-un computer aflat într-o redacţie şi de a face public un document important s-ar fi putut rezolva mult mai simplu cu ajutorul unui smartphone. Evident, întrebări de tipul „de ce acum?, dar chiar era necesar?" sunt futile. Doar n-avem de-a face cu singurul produs hollywoodian redundant.
„The Green Hornet" poate fi privit şi ca o gură de aer proaspăt (într-un gen prea constipat), dar şi ca o dezamăgire, având în vedere că e confecţionat de un cineast inovator şi efervescent precum Gondry. E cumva trist să vezi un regizor de talia lui îmbarcându-se într-o navă comercială care nu duce nicăieri, dar măcar încearcă să infuzeze pelicula cu puţin din deja faimosul său spirit ludic. Scenariul e scris de Rogen împreună cu frecventul său colaborator, Evan Goldberg („Pineapple Express, Superbad"). Umorul tandemului explodează chiar în hilara secvenţă de deschidere, unde un prea arogant James Franco e repede lichidat de un gangster oldtimer.
De la capucino perfect la maşină-minune
Britt Reid (Seth Rogen), un playboy iresponsabil şi infantil, e crescut de un tată director de ziar, sever şi prea ocupat. Atunci când acesta este ucis într-un accident bizar, Britt preia conducerea ziarului, dar constată că e depăşit. Din plictiseală şi din nevoia de atenţie, decide să se joace de-a supereroul, alături de un sidekick asiatic p
