Doina Ruşti
Patru bărbaţi plus Aurelius
Iaşi, Editura Polirom, 2011, 218 p.
În Doina Ruşti deja recunoaştem un stăpânitor al paginilor bizare. În Zogru ne confruntam cu tribulaţiile unui duh obosit şi melancolizat de metamorfoze, iar în Fantoma din moară întâlneam o altă entitate spectrală, capabilă, şi ea, să producă fiorii specifici senzaţiei de pericol şi de literatură bună. Romanul de faţă ne propune o pisică teroristă, practic un principiu al răului trecut prin mai multe avataruri, cu punct de pornire în animalul bunicului Liciei, studentă la Teatrologie, aici în postura de story teller. Bătrânul ei, profesor de latină, îşi botezase pet-ul Aurelius, desigur după Marcus Aurelius, şi era însoţit de acesta la ore, intrând în conştiinţa elevilor sub numele Drăcilă, din cauza privirii sale dispreţuitoare, împrumutată parcă din iad. Dispreţul se întinde de la oameni spre cărţi, hobby-ul menţinându-se acela al umilirii: „Se poate spune – relatează cu năduf povestitoarea – că m-a trecut prin toate încercările. A vomitat pe botinele mele, mi-a urinat pe laptop, şi-a băgat ghearele în puloverul meu de caşmir, a spart vasul micului portocal, care a şi murit la scurtă vreme după aceea, mi-a rupt nenumărate perechi de ciorapi, mi-a lins sandvişul, mi-a călcat în budinca de orez”. Cel mai mult se pare că-i plăcea să scoată arogant limba, deşirând eficace orice moment de tandreţe sau de poezie a lumii.
Dacă Aurelius reprezintă nocivitatea inevitabilă, un memento al voracităţii şi al „prozei” vieţii, cei patru bărbaţi nu sunt nici ei îngeri, ci tot provocatori de suferinţă. Licia însăşi e animată de nişte forţe misterioase, greu controlabile, pentru că i se întâmplă să provoace moartea ori măcar să o favorizeze. Dacă ea este, într-adevăr, o criminală sau o dedublată, asta nu vom şti, pentru că naraţiunea are grijă să camufleze aspectul transpa