Încheiam astfel primul articol: cum ar fi evoluat autorul dicţionarului, Ioan Matei, dacă nu pleca în 1993 în Franţa? O certitudine: acest dicţionar nu ar fi existat, iar hotărârea sa a reprezentat un moment crucial în împlinirea unei vocaţii conturate încă din adolescenţă. În continuare, aş putea să adopt expresia argotică franţuzească poser sa chique = a tăcea mâlc, a nu scoate o vorbă. Adopt îndemnul doar parţial, observând că la noi e libertate, dar nu prea e limpede, adesea, ce poţi face cu ea. Citeam recent nemulţumirea exprimată vehement de un profesor universitar (filolog şi neajuns la vârsta eufemistico-fariseistic şi prin import denumită a „seniorilor“). Critica pe un tânăr, care, revenit de la studii din Marea Britanie, avea, în opinia sa, idei fixe şi mintea deformată. Probabil se aştep­ta ca tânărul în cauză să fie un yes-man, supus servituţilor şefului, fără autonomie în gândire şi acţiune. De acum înainte, trec definitiv la dicţionarul lui Ioan Matei, citând primul paragraf din al său „Cuvânt-înainte“. „Lumea dicţionarelor este în continuă schimbare: nu există cuvânt ale cărui sensuri să fie fixate o dată pentru totdeauna. Noi şi noi accepţii se adaugă unui cuvânt, transformându-l în aşa măsură încât uneori cu greu mai poate fi recunoscut. Cu cât o limbă este mai dinamică, cu atât numărul cuvintelor şi expresiilor nou intrate în vocabularul acesteia va fi mai mare. Pentru a fixa şi impune în subconştientul colectiv o nouă expresie sau un nou element lexical trebuie talent şi imaginaţie. În ceea ce priveşte cuvintele recente, ele nu sunt aşa de noi cum s-ar crede. De foarte multe ori, este vorba despre reluări ale unor cuvinte din fondul ancestral al unei limbi, având un sens schimbat sau nu.“ Aş cita întregul „Cuvânt-înainte“, dar e suficient şi acest fragment spre a ilustra stilul autorului – în care se reflectă şi talentul său de poet – d