Stilul său aduce aminte de cel al clasicilor literaturii engleze: Fielding, Smollett, Dickens... Mai aproape de noi – Graham Greene. Ca şi ei, mânuieşte cu pricepere o ironie fină în prezentarea personajelor, a situaţiilor în care sunt plasate acestea. John le Carre e aidoma unui observator neimplicat în istoriile pe care le relatează şi care îşi permite să le analizeze cu detaşare.
Tonul său deseori zeflemitor nu trebuie totuşi să ne înşele. El face parte dintre acei povestitori care doar în aparenţă nu doresc să participe emoţional la zbaterile eroilor săi. De fapt, acest prozator scrutează cu intensitate fiinţa umană şi-i dezvăluie, într-o manieră proprie, măreţia şi micimile.
John le Carre scrie despre o lume tainică, unde mişună spioni, anchetatori, poliţişti, unde se fac schimburi de informaţii, se iau interogatorii, uneori prin metode inchizitoriale, se realizează înscenări grosolane cu urmări tragice. El îşi pune personajele în situaţii-limită şi le înregistrează cu migală comportamentul. În acest universe, nimeni nu este ceea ce spune că este, onoarea e o vorbă în vânt, dreptatea se împarte după bunul plac al unuia sau al altuia. Jocul amăgirilor creează efecte halucinante, ca la un spectacol în care un iluzionist versat îşi încântă asistenţa cu cele mai incredibile trucuri.
Aceleaşi virtuţi ale scrisului său se revelă şi în „Cel mai vânat om din lume”, cu o desfăşurare situată într-o perioadă care a urmat atacurilor din 2001 asupra Americii. Este povestea dramatică a unui tânăr pe jumătate cecen, pe jumătate rus, care, după ce a fost închis în Rusia, Turcia, Suedia, ajunge la Hamburg. Fugarul debusolat nimereşte într-un păienjeniş de relaţii umane ambigue, create de instaurarea unui climat de suspiciune provocat de lupta contra terorismului. Serviciile secrete din SUA, Germania şi Marea Britanie şi-l dispută ca pe un trofeu de
