Lipsa de jenă şi tupeul sunt calităţi nu doar inevitabile, ci chiar necesare omului politic. Acesta nu trebuie să fie înzestrat cu memorie şi să fie apăsat de afirmaţiile făcute şi punctele de vedere susţinute anterior. Pentru el, orice situaţie reprezintă un început, iar orice declaraţie este o premieră.
Printre cei mai înzestraţi politicieni cu această calitate se numără şi fostul premier Călin Popescu Tăriceanu. Orice om normal, dacă ar fi fost în locul dânsului, s-ar fi dat o perioadă la fund, până când lumea ar mai fi uitat modul în care a guvernat şi punctele de vedere pe care le-a susţinut cu tărie până când s-a răzgândit. Deunăzi a ieşit la rampă cu un atac vitriolant la adresa noului premier - caracterizat ca fiind „un Dorel cu două mâini stângi”, de parcă dânsul ar fi avut două mâini drepte. Luminat brusc de divinitate, vede cu deplină claritate nu numai ce greşeli face acesta, dar şi cum ar fi trebuit să procedeze. Omul care a bâl-bâit-o patru ani, care s-a hotărât de mai puţine ori decât s-a răzgândit, care şi-a promovat cu tenacitate gaşca de prieteni punând-o în capul mesei pe criterii de cumetrie sau de interes reciproc, vrea acum ca lucrurile să meargă ca unse.
Culmea tupeului, Tăriceanu acuză noua putere de nerespectarea opţiunilor alegătorilor. Dar guvernul său de patru ani ce opţiuni a reprezentat? Tăriceanu îl mai acuză pe Boc că se ocupă de lucruri neimportante - precum cumulul salariilor cu pensia. De parcă toate cazurile flagrante, de nesimţire şi de abuz, s-ar fi manifestat pe timpul altcuiva decât al său. De parcă cei care au încasat aceste sume astronomice ar fi fost puşi în funcţii de alţii, nu de el. Culmea - culmilor o reprezintă însă pretenţia ca, sub înţeleapta sa conducere, România a păşit pe neatinse culmi de progres economic. Se face că nu înţelege că economia nu duduia defel, când credea el asta, ci zdrăngănea din toate