Les glaneurs et la glaneuse e un tip pretios de documentar artistic, rar vizibil si programat.
Dupa recolta, spicele ramase pe ogor erau stranse de taranci. In tablourile frantuzesti de secol 19, femeile sunt suprinse in aplecare, cu manunchiul de spice legat de umar, sau drepte, purtandu-si mini-stogul cu mandrie. In documentarul ei Les glaneurs et la glaneuse, Agnes Varda porneste de la aceasta imagine, canonizata in imaginarul frantuzesc prin expunerea in muzee, angajandu-se apoi intr-o cercetare privind urmele acestei practici in societatea actuala. Fata de larga perspectiva istorica a spicuitului, cei doisprezece ani care au trecut de la realizarea documentarului nu influenteaza in niciun fel receptarea acestuia. Ca si atunci, orasele sunt pline de oameni care isi aleg merindele in pubele de gunoi, in vreme ce la tara, spicuitul, in sensul de adunare a resurselor alimentare ramase in natura dupa cules, e pe cale de disparitie. Fata de normalitatea spicuitului in societatile rurale din urma cu cel putin 30 de ani, Agnes Varda releva, ca prima tema de confruntare, stigmatul social aplicat spicuitorilor de urbanismul discriminatoriu si concurential: cum a ajuns o ocupatie ca oricare alta sa fie sinonima cu excluziunea sociala. Critica societala e doar unul dintre interesele lui Agnes Varda. Pornind de la dictionar, regizoarea identifica sensul figurat, dominant si in limba romana, sens pe care si-l atribuie ca practica post-moderna. Spicuind surse culturale si varii domenii de aplicatie ale temei, Agnes Varda preia „restul" ca stigmat, ilustrandu-i utilizarea in caracterul jucaus si combinatoriu al artei. Contextualizata in opozitie cu eficienta comerciala, consum si exces, adunarea resturilor devine doar pentru unii dintre artistii documentati in Les glaneurs et la glaneuse un juramant de credinta, un mod de viata. La fel ca si in cazul spicuitorilor materia