Aşa cum marile mişcări tectonice au o ciclicitate ce face ca la un anumit număr de ani să se producă un cutremur major, se întâmplă, probabil şi în domeniul existenţei sociale. Ultimul „cutremur” s-a produs la finele deceniului nouă, când fostul lagăr socialist s-a scuturat de povara totalitară şi s-a înscris pe calea democraţiei. Au fost atunci seismele majore din Polonia şi R.D.G., cu replici de catifea în Cehia, Ungaria şi Bulgaria şi cu explozia finală de la Bucureşti. Au fost cutremure de profunzime, cu mare încărcătură ideologică, ce au aliniat falia estică a continentului cu cea vestică. Doar doi ani mai târziu, tabloul geo-politic al lumii s-a limpezit, odată cu demolarea prin implozie a Uniunii Sovietice, a cărei structură de rezistenţă fusese greu pusă la încercare de experimentele gorbacioviene.

Două decenii mai târziu, un alt val seismic s-a declanşat în Orientul Mijlociu şi în zona Africii de Nord, pe o falie islamistă în care un echilibru fragil fusese păstrat vreme de aproape 30 de ani – vârsta celor mai longevive regimuri autocrate din zonă. În mod surprinzător, semnalul l-a dat Tunisia, o ţară ce părea la adăpost de asemenea catastrofe: avea un regim stabil (Ben Ali preluase puterea cu două decenii în urmă şi părea că o ţine bine în mână) iar graţie turismului, populaţia avea un standard de trai rezonabil - net superior vecinilor algerieni, de pildă. În plus, fundamentalismul islamic nu reuşise să se cuibărească aici, datorită unui nivel superior de cultură generală, conferit de influenţa franceză. Şi, cu toate acestea, fitilul s-a aprins de aici: fără opoziţie cunoscută, fără lideri care să coordoneze acţiunile de protest, fără revendicări politice, revolta tunisiană s-a concentrat asupra liderului Ben Ali, de care toată lumea părea sătulă. Confruntat cu o situaţie neprevăzută, acesta a clacat subit şi „revoluţia de iasomie” s-a trezit învingă