„Adevărul” vă prezintă povestea Nadiei Comăneci, sportiva care a schimbat istoria gimnasticii mondiale şi care la 12 noiembrie va împlini 50 de ani. În episodul de astăzi aflaţi cum s-a schimbat viaţa Nadiei după ce a abandonat gimnastica, cum a trăit ea între până să fugă în America şi ce legături amoroase a avut cu bărbaţi din România.

După retragerea din activitate, Nadia Comăneci a ajuns în dizgraţia nomenclaturii. După succesul de la Universiada din 1981, Nadia a ajuns la concluzia că e mai bine să renunţe în plină glorie. Ea s-a dedicat studiilor, terminând Institutul de Educaţie Fizică şi „Sport" (IEFS) şi a început să antreneze, la lotul naţional. În paralel era şi arbitru, după ce a obţinut brevetul Federaţiei Internaţionale de Gimnastică. Regimul ceauşist continua însă să se folosească de numele ei, obligând-o să preaslăvească partidul şi pe conducătorul iubit al poporului.

Un discurs, care acum pare halucinant, l-am descoperit în revista Sport, în aprilie 1982. Era apelul de pace, prezentat de Nadia sportivilor din întreaga lume, pe Stadionul „Tineretului" din Bucureşti, şi a sunat aşa: „În faţa gravului pericol de distrugere totală care ameninţă omenirea, noi, sportivii şi toţi cei care activează în mişcarea sportivă românească, acţionând în spiritul politicii de pace a României socialiste, elaborată de preşedintele Nicolae Ceauşescu, eminentă personalitate a lumii contemporane, luptător neobosit pentru pace şi înţelegere între popoare, adresăm sportivilor din întreaga lume îndemnul de a acţiona cu vigoare acum, cât nu este prea târziu, cât nu au început încă să cadă bombele nimicitoare, pentru a împiedica un nou război mondial şi a asigura pacea în Europa şi în întreaga lume". No comment, cum ar spune americanii. De fapt, în spatele discursului pe care Nadia a trebuit să-l citească, stătea obsesia lui Nicolae Ceauşescu de a obţine Premiul No