Ceremonia ceaiului

În timp ce în dreptul ferestrei norul se înnegrea

Ca o scăfîrlie de înger îngropată în albastrul veşnic,

Tu puneai apa la fiert ca să-mi pregăteşti ceaiul.

Apa scotea mici ţipete, aşa îmi imaginam facerea cerului:

din aburul adunat

de la atîtea piei asudate de privighetori

care cîntau o missa solemnis la nesfîrşit, silnic

sau care îngînau pur şi simplu neputinţa de a

fi pentru o noapte om.

Nimănui nu-i este indiferentă clipa ce trece,

Nici clipei însăşi care se vede

Pe sine trecînd. Apa fierbea. Norul se înnegrea şi mai tare.

Oamenii n-au bucurii multe. Trec livizi unul pe lîngă altul

Măcinaţi de adevăruri finale. Ceaiul curgea prin mine prelingîndu-se

Direct în cer. Iubirea? Că trebuia să fie şi iubirea se prefăcuse

Într-un spiriduş care îşi rodea tacticos unghiile.

Norul din dreptul ferestrei explodase

Ca un sîn cu lapte negru.

Otrava

Cititorul stă la porţile dimineţii

şi aşteaptă poeziile pe care,

la lumina nopţii,

poetul le scrie

cu propriul sînge,

cu sîngele celorlalţi îndoit cu apă,

cu vin,

cu virtute.

E înduioşător, realitatea nu-i aşa cum pare,

Lumea nu-i ticăloşită de tot, încă mai are pentru cine

Să înflorească dimineaţa trandafirul de hîrtie,

Încă mai are cui să-i întindă inima aburindă

Femeia născută pentru dragoste...

Dacă poezia ar fi pîine, vă daţi seama cum ar ieşi

Dimineaţa flămînzii pe stradă,

Cum ar smulge-o din mîinile poeţilor

Şi cîinii ar trage de ea, foamea s-ar citi printre rînduri,

Mîinile hulpave ar sfîşia paginile pline de subînţelesuri,

În cancelariile lumii s-ar face planuri secrete de subordonat poezia

Căci o