Măria Ta Băsescu, îţi scriu de aici dintr-un târg din Moldova. Îmi cer scuze că te deranjez cu rândurile mele. Ştiu că ai pe cap probleme mari. Şi eşti şi nervos. Suntem şi noi pe aici de câteva mii de ani. Ne facem case după puteri, uneori din lut.
Îl frământăm cu picioarele şi mâinile, ne lipim odăile cu bălegar. Mai creştem câte o vacă sau o oaie ca să putem trăi. Unii s-au emancipat şi au plecat unde au văzut cu ochii în lume ca să muncească. Alţii, mai bătrâni, au rămas acasă şi privesc cum cresc apele şi le iau totul. Iartă-ne, Măria Ta, că suntem uzi. Că ne pierdem nimicul în Siret şi în Prut. Iară-ne că poate mirosim, că nu am mai rămas nici cu săpunul.
Iartă-ne, Măria Ta, că am muncit, că ne-am făcut dascăli şi mergem câte 7 kilometri pe zi, ca ţaţele pe jos, prin ploaie, zloată sau vânt. Iartă-ne, Măria Ta, că nu avem genţi „vuiton", „jipane" negre şi tocuri de 15 centimetri. Iartă-ne că nu ne-am născut Elene cu stea de politician în frunte. Că nu am muncit pentru case-palat, aşa cum a făcut Măria Ta. Iartă-ne că suntem prea proşti pentru Bucureşti, prea săraci pentru Paris şi prea mulţi ca să încăpem cu toţii în Golden Blitz.
Iartă-ne că stăm umiliţi, cu căciuli în mâini, aşa cum facem de mii de ani. Că ne ridicăm singuri casele, mereu şi mereu lângă acelaşi râu. Iartă-ne că din munca noastră plătim cu salarii atât de mici capetele luminate de la Cotroceni sau Victoria, acolo unde apa e doar în sticle cu dop. Acum suntem uzi, umblăm desculţi prin ape şi noroi. Şi ne uităm ca proştii la tine. Iartă-ne şi nu te mânia pe noi. Să stai liniştit, Măria Ta. Am învăţat să înghiţim şi ape, şi cuvinte, şi umilinţe.
P.S. Şi ne iartă nouă, Băsescule, greşalile noastre, aşa cum şi noi le iertăm pe ale tale de şase ani, în fiecare zi. Amin.
