Trecuse de mult vremea când în Vintileasa era un singur televizor, şi acela alb-negru. Fusese repartizat direct de la regiune GAC-ului din sat şi, dată fiindu-i importanţa, era ţinut sub cheie de către preşedinte...
Trecuse de mult vremea când în Vintileasa era un singur televizor, şi acela alb-negru. Fusese repartizat direct de la regiune GAC-ului din sat şi, dată fiindu-i importanţa, era ţinut sub cheie de către preşedinte. Pentru că se temea ca artiştii de pe micul ecran să nu obosească prea tare, preşedintele l-a scos o singură dată din încăperea în care-l pusese (una în care se ţineau steagurile şi lozinicile pentru Demonstraţia de 23 August de la Floreşti), când murise Gheorghiu-Dej. Atunci aparatul fusese instalat pe o scenă din curtea GAC-ului între membrii Consiliului de conducere, care, din cauza asta, se uitau la telespectatori şi nu la înmormântare.
Pe un scaun din marginea scenei şedea şi miliţianul din sat, cu misiunea precisă, primită prin ordin telefonic, de a sancţiona pe cei care nu erau suficient de trişti pentru că dispăruse Marele Conducător. Acum însă mulţi din sat aveau televizoare, ba chiar şi televizoare color.
Şi nu era după-amiază lăsată de Dumnezeu în care să nu vezi pe câte unul târând după el, pe şosea, un cărucior cu roţi de cauciuc (majoritatea bărbaţilor din Vintileasa lucrau la Combinatul de Utilaj Greu din Floreşti şi toate familiile satului aveau acum cărucioare lucrate pe furiş în timpul programului, din bare sustrase din secţie), în care se afla, prins cu sfoară, televizorul. Respectivul se oprea în Centru, unde o firmă şugubeaţă anunţa că acolo funcţionează un Atelier de reparat radiouri şi televizoare. Ca o dovadă zdrobitoare a faptului că acolo se reparau radiouri şi televizoare şi nu – să zicem – amfore elene, se puteau vedea în vitrina prăfuită, căptuşită cu mătase argintie şi tristă, două ecr