Ma dusai sa-l ieu pe taica-mieu de la gara cu masina. Si, ce crezi, ma, ca-l dusai si pina acasica lui, undeva pe Valea Plopilor, spre Alexandria. Si mersei, si mersei, si mersei, si cu cit se duce dracului Bucurestiul pe stinga, uite apar umbre pe capul meu si simt asa din vorbe moi, din miini si mai moi si lesinate ca taica-mieu e tot mai dus: cu dintii, cu urechile, cu trupul.
Da stii, masina imbecila, masina aia, spatiul ala inchis din care nu poti evada in viteza fara sa nu-ti omori intestinele si oasele pe caldarim, deci, bucata aia de fier incepu ea sa-mi vorbeasca despre taica-mieu mai mult decit discutiile telefonice cu el, ori slabele noastre intrevederi. El, taica-mieu, era linga mine, dar din ce in ce parca se imputina pe drumul de dus la el acasa.
Nimic nu pare mai nebunesc decit sa ai in fata ta apusul, ba, idiotilor, voi ati vazut ca tot mai rar vedeti apusul, ca soarele parca a disparut, nu mai e peretele nostru de fiecare zi. Si, cu cit mergeam, cu atit imi aminteam de aiureala asta de viata care ne fute cite o incrincenare si nu te mai poti scapa de ea.
Sigur, am vorovit de dintii lui, de urechile lui, de casa noastra de la tara, care sta sa cada. Cu cit se ducea in masa drumul, cu atit intram intr-o moarte lenta. Moartea lui era si a mea si inchipuiti-va ca masina aia nenorocita, pe care o conduceam, incepuse sa-mi sugereze sa-mi fac si eu analizele, ca sigur si eu sint dus, pe ici, pe colo, prin locurile esentiale.
Si ajungem in Valea Mortilor, pardon, Plopilor si ma latra ciinele lui o corcitura de Lassie cu draci, si ma zgirie linistea impunsa de masini ce trec pe drumul national. Si imi tot spune ca ce ar fi sa cumparam impreuna vreun pamint acolo, ba acolo, si ca ce bine ar fi sa avem un prezent actual comun, ca, dracu, nu mai avusesem un trecut comun de cinspe ani. Si eu zic ca vreau sa plec. @