Sentimentele anti-americane au, în aceste zile, două trăsături pregnante: sînt foarte răspîndite şi sînt foarte vii. Rădăcinile anti-americanismului sînt foarte complicate şi, cum nimeni nu a stat să analizeze foarte serios lucrurile în ultimii ani, chimia care a produs toxina anti-americană ne este în bună parte necunoscută. Pe cale de consecinţă, antidotul este, încă, nesintetizat. Ştim că frustrarea, invidia, alienarea sînt ingrediente ale anti-americanismului, dar sîntem abia la începutul descifrării exacte a mecanismului care produce această specie a urii. Sărăcia are şi ea rolul ei, la fel dispreţul maladiv al celui care nu are nimic faţă de cel care are ceva. Teama în faţa celui puternic intră, desigur, şi ea în compoziţia anti-americanismului. Anti-americanismul este infinit nuanţat. Unul, extrem, este cel care stăpîneşte zecile de mii de musulmani cînd demonstrează pe străzile Pakistanului cu fotografia lui Ben Laden în braţe. Aceste mase, cum bine spunea undeva recent laureatul cu Nobel pentru literatură, V.S.Naipaul, suferă de "isterie filosofică". Feţele mutilate de urlete sălbatice care violentează aerul ieşind din guri înfiorătoare, adesea ştirbe, ochii exoftalmici care caută fioros vreo cameră de luat vederi, venele gata să plesnească la tîmple, gîtul înroşit de atîta încordare, mîinile aruncate către cer într-un gest de-a dreptul tragic - acesta este spectacolul isteric al unei filosofii care, în fond, nici nu mai contează. Mai există şi anti-americanismul tăcut, liniştit, retras, dar profund şi indestructibil. E anti-americanismul celor 19 care au izbit avioanele pline cu oameni în cele mai reprezantative clădiri ale New York-ului. Este un anti-americanism criminal, cel mai periculos dintre toate, aflat în relaţie directă cu ţopăielile victorioase ale musulmanilor fericiţi din 11 septembrie. Este anti-americanismul antrenat în tabere speciale