Rapiditatea cu care intră în circulaţie inovaţiile lingvistice - deopotrivă formale şi semantice - poate fi ilustrată cum nu se poate mai bine de un titlu jurnalistic recent: "ŤCăpşunariiť din Irak" (Evenimentul zilei = EZ, 3701, 2004, 3). Presupunem că o persoană care nu a urmărit în ultimii ani evoluţiile sociale şi lingvistice româneşti (un român, să zicem, stabilit de mai multă vreme în străinătate, sau retras în munţi, sau prins de o muncă foarte importantă, care nu i-a mai permis să urmărească mass-media) nu va înţelege mare lucru dintr-un asemenea titlu prea puţin transparent. Cuvîntul căpşunar este un derivat foarte nou, neînregistrat de dicţionare; căpşunarul cuprins în dicţionarul academic al lui Puşcariu, în 1940 (şi reluat de Micul Dicţionar Academic, 2001), este de fapt un alt cuvînt, rar şi cu sens nesigur: "insectă nedefinită mai îndeaproape". În plus, în titlul citat sensul cuvîntului nu este unul imediat motivat, ci reprezintă o extindere accidentală. Sensul de bază al unui derivat cu sufixul -ar suferă de o anume ambiguitate, pentru că asociază calitatea de agent cu un obiect, fără a indica exact tipul acţiunii: căpşunarul este, în principiu, cel care cultivă căpşuni, dar poate fi şi cel care le culege, sau (cazul insectei, probabil) cel care le mănîncă. În utilizarea actuală, sensul dominant, impus de limbajul jurnalistic, a fost de la început legat de un fenomen specific, de amploare şi spectaculos: numărul mare de români plecaţi să cîştige bani prin munci sezoniere în agricultură, mai ales în Spania, la cules de căpşuni. Desigur că termenul a fost simţit ca un derivat uşor ironic - mai ales că sufixul de agent -ar se foloseşte mult în limbajul familiar. Am mai amintit acum cîţiva ani de numeroasele derivate familiar-argotice pe care le-a produs: miştocar, şmenar, caterincar, plopar, dinţar, pozar, măturar, găşcar, ciumecar, giolar, maimuţar