În 2007, valoarea unei licitaţii de artă creştea pentru că un colecţionar ca Adrian Năstase vindea în cadrul ei două tablouri oarecare din colecţia proprie. În mai puţin de trei ani, comerţul cu clasici a trecut de la copilărie la adolescenţă, iar colecţionarii de chilipiruri au fost înlocuiţi de un nou val de cumpărători: investitorii în artă.
Anterior crizei financiare, piaţa de artă era slab capitalizată şi cu tranzacţii obscure, reacţiona la povestea unor tablouri mai mult decât la pictorul şi tabloul însuşi.
Despre piața de artă se poate vorbi în culori pastel: vânzările publice de artă au crescut în plină criză economică de la 2,6 milioane de euro (2008) la 3,7 milioane de euro(2009) şi 8,3 milioane de euro (2010), iar prognoza 2011, deja configurată prin depăşirea absolută a tuturor recordurilor precedente, este de 10-15 milioane de euro. În tonuri sumbre: România are cea mai slabă piaţă de artă din UE, cu recorduri de doar 0,25 milioane de euro, în timp ce în Ungaria s-a depăşit de mult milionul. În manieră expresionistă: procentajul românilor care cumpără artă este de doar 0,001%. În tehnică aquaforte: doar clasicii contează în România, pictorii contemporani se vând de 10-30 ori mai prost decât un impresionist din secolul trecut. În stil realist-...capitalist: deşi la nivel mondial investiţia în artă e una pe termen lung, în România, dat fiind că e o piaţă emergentă, exitul se poate face cu marcarea profitului după doar doi-trei ani. În stil academic: în ultimii 15 ani, randamentul mediu anual al investiţiilor în artă a fost de peste 27%, ultimii doi ani ducând curba către 34%.
Toate acestea pentru că piaţa de artă însăşi este la început. După ce, din punct de vedere comercial, au depăşit deşertul comunist, colecţiile de artă interbelice au plecat cu camioanele din ţară după 1990 (sursă: fostul preşedinte UAP Alexandru Ghilduş). Ce a ră
