Una dintre dorinţele specifice românului de azi este să aibă „măcar un petic de curte“, adică să fie proprietar al unei case pe pămînt, să nu mai locuiască la bloc. Pînă la un punct, e o reacţie firească la sistemul impus de comunism prin aşa-numitele cartiere-dormitor, de care foarte mulţi încă n-au reuşit să scape, un fel de revers al urbanizării forţate. Dincolo de asta, e probabil şi un individualism caracteristic cu rădăcini mai vechi, care deseori strică orice încercare de comuniune prea apropiată. Am întîlnit oameni sătui nu de blocurile ceauşiste, ci de coabitarea cu vecinii într-un condominium luxos, nou construit. Nu reuşeau să se înţeleagă cu administrarea piscinei, a terenului de sport sau a curţii comune. A tînji după „peticul de curte“ înseamnă şi că vrei să ai de-a face cît mai puţin şi mai de departe cu vecinii cei imposibili. (Am observat că în Europa Occidentală dorinţa asta nu e aşa de arzătoare. Chiar şi oameni înstăriţi suportă mai uşor să locuiască în imobile cu mai multe familii şi chiar să stea cu chirie. Ştiu să profite de avantajele administrării în comun a unor lucruri, ştiu să reducă eficient eventualele inconveniente şi nu-şi pun gratuit beţe în roate unii, altora. În general, deţin ştiinţa de a se bucura de beneficiile unui oraş.)

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor Pînă la mult doritul „petic de curte“, românul trece însă probe de foc. Mai ales, după ce mulţi au priceput că „vilele“ „la cheie“ ale aşa-numiţilor „dezvoltatori imobiliari“, în noi „cartiere rezidenţiale“, sînt pînă la urmă tot un fel apartamente într-un bloc desfăşurat pe orizontală, cu vecini prea apropiaţi şi facilităţi reduse, la preţuri nejustificate. Şi au ales soluţia să-şi construiască singuri casa, fie în regie proprie, fie apelînd la firme specializate. În ambele situaţii însă, bieţii oameni dau pi