ACUM, DUPA DOUA MII DE ANI   Traim intr-o civilizatie a imaginii. O societate in care omul este asaltat, agresat chiar, de informatia transmisa pe cale vizuala. Efectul pe care il are televiziunea asupra creierului uman este edificator pentru ceea ce (ni) se intimpla si in alte aspecte ale vietii cotidiene. Omul, transformat intr-un receptacul pasiv de imagini dinamice isi pierde sau isi altereaza capacitatea de a se raporta critic la realitatea inconjuratoare. Absoarbe ca un burete tot soiul de informatii - mai mult, mai putin sau deloc utile - si, uitind ca are o viata de trait, o traieste pe a altora. Plinge la telenovele, cind eroina principala sufera, dar este nepasator la problemele si nevoile reale ale celui de linga el. In mod paradoxal, cu cit vedem mai multe si mai mult in afara noastra, cu atit sintem mai orbi. Deschisi la maximum catre realitatile materiale, ne intunecam si devenim insensibili la lumina dumnezeiasca. Ba chiar si la a vedea dincolo de coaja imediatului palpabil, fapt remarcat si de scriitorul Antoine de Saint-Exupery, care, depasind convingerile anatomiei umane, afirma ca „limpede nu vezi decit cu inima; ochii nu pot patrunde pina in adincul lucrurilor". A cauta sa vezi nu e totuna cu a te lasa impresionat (in sensul fotografic al cuvintului). Prima este o actiune care te antreneaza cu toata fiinta, cea de-a doua este o stare care te apropie de nivelul vegetalului. Despre astfel de orbiri si de vederi ne relateaza si Evanghelia care se va citi miine in bisericile ortodoxe (de la Matei, capitolul 9, versetele 27-35). Doi orbi s-au tot tinut de Iisus pe drumul spre casa in care era gazduit atunci si nu au contenit sa-L roage a-i vindeca. „Credeti ca pot sa fac Eu aceasta?", ii intreaba, ajuns in casa, Hristos. Iar ei au raspuns: „Da, Doamne". Si i-a vindecat, atingindu-se de ochii lor si spunindu-le: „Dupa credinta voastra, fie voua!" Cei do