M-am învăţat, de-a lungul timpului, să nu mă mai enervez din cauza lucrurilor excesiv de concrete. Să nu le iau prea tare în serios, să le trec, din start, la categoria „neesenţiale“; să fiu „Zen“, cum spun multe dintre cunoştinţele mele (bănuiesc că fără să ştie exact ce înseamnă). Unele dintre acestea sînt strict „calamităţi domestice“. Necazuri utilitare, legate de robinete, calorifere, instalaţii electrice, uşi, ferestre.
Multe dintre ele, mai ales pentru cei trăitori la bloc, au de-a face cu vecinii. Merită, întîi, cred – explicat termenul de „vecin“ în contextul actual: cel al „satului la oraş“ alienat.
Vecinul este, într-adevăr, omul care-ţi stă alături, la propriu. Dar întrebarea care se pune este: ne mai cunoaştem, azi, vecinii? Sau, mai bine zis, ni-i mai putem cunoaşte?
Toate acestea în condiţiile unui du-te vino continuu, ale unei migraţii chiar intraurbane, în stilul Chiriaşului grăbit din Balada lui Topîrceanu. Numai că motivele pentru care actualii chiriaşi se mută de colo pînă colo nu sînt neapărat cele din poezie: problema lor nu e că nu vor să se fixeze, ci că ori îşi caută chirii mai mici, ori case mai mari. Ne-am mutat în blocul nostru prin ’98. Odată cu noi s-au mutat destule alte familii tinere, cu copii. Fiind toţi cam de aceeaşi vîrstă, şi aparţinînd unei clase, cu mare indulgenţă, numite medii, am făcut cunoştinţă unii cu alţii la început. Dacă împărtăşeam ceva, împărtăşeam plimbatul căruciorului prin faţa blocului şi căratul lui pe scările fără lift.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Deşi ne-am mai plîns de una, de alta împreună, nu am fost, în mod real, niciodată foarte apropiaţi. Generaţia noastră cred că nu a mai făcut parte din cea a „satului la oraş“ – în sensul în care am fi fost vecinii care stau pe bănci în faţa blocului jucînd table...
