Deşi actualul recensământ se desfăşoară la cel mai mic interval (9 ani) faţă de precedentul, din­tre toate cele efectuate în ultima jumătate de secol, discuţiile pe care le iscă dau senzaţia că este prima dată când ni se întâmplă aşa ceva. În Transilvania primul recensământ a avut loc în anul 1796, iar în Principate - în 1859/60. Ar mai fi de adăugat la capitolul „mândrie naţională" că recensământul din 1930 era apreciat de către autorităţile ştiinţifice ale vremii drept unul dintre cele mai moderne efectuate în lume.

Recensământul este singura modalitate de a cunoaşte riguros societatea în care trăim. Câte dintre familiile din ţară au closet în curte? Câţi dintre românii care au absolvit o facultate au un loc de muncă? Câţi au un spital la o distanţă de mai puţin de o oră de mers cu maşina? Care sunt zonele în care numărul locuinţelor este insuficient? Care este procentul de romi care merg la şcoală? Cum a evoluat diferenţa dintre procentajul bărbaţilor şi al femeilor care au un loc de muncă? Toate acestea - şi încă mult mai multe altele - sunt întrebări cărora, fără un recensământ riguros, nu le putem răspunde. Or, fără a răspunde unor asemenea întrebări este imposibil de construit o politică publică validă.

Pentru a apela din nou la istorie, sugerez lectura studiilor cuprinse de Virgil Madgearu în volumul „Conjunctura economiei româneşti", o analiză de referinţă a capitalismului românesc bazată aproape exclusiv pe datele recensământului din 1930. Şi aş mai aminti faptul că cea mai lungă perioadă din istoria României moderne în care nu s-a efectuat nici un recensământ a fost 1977-1992. Motivul e evident, dictatura nu are nevoie de recensăminte, ea îşi bazează deciziile exclusiv pe interesele proprii.

Zilele acestea am avut parte de o adevărată campanie antirecensământ. Nu mă refer la cele care îndeamnă oamenii să-şi afirme identitatea etnică sau