S-ar putea ca unii să fie surprinși, dar piesa lui Martin Sherman despre ultimele zile ale căsniciei dintre Isadora Duncan și Serghei Esenin, într-un Paris care nu-i iubește, este, în marea ei parte, o comedie, cu nu puține momente în care, ca să cităm dintr-o cronică americană, Cehov își dă mîna cu Frații Marx (și-și aruncă unii altora în cap bulgări de frișcă). E ceea ce face Sherman cel mai adesea (chiar și în Bent, montat la Bulandra în urmă cu ani, un text despre homosexuali în lagărele de concentrare naziste) – să nu încerce să „reproducă“ pe scenă drama vieții, ci s-o ascundă în gesturi simbolice, în spatele cuvintelor, în simpla sugestie. Misiunea regizorului și a actorilor e, prin urmare, cu atît mai dificilă, de vreme ce cuvintele nu-i ajută – și cu totul nu i-au ajutat nici acum pe Răzvan Mazilu și mare parte din distribuție. Dar poate că nici n-au vrut să deschidă ceruri către acel inefabil pe care Sherman îl lasă să plutească în jurul Isadorei Duncan, ci doar să spună, încă o dată, că Isadora nu era sfînta născătoare a unei noi religii, ci doar o artistă cu un spirit extraordinar de liber, născător de haos.

Pe scena Odeonului, se vorbește în rusă (exclusiv chiar, în cazul lui Esenin – Mihai Smarandache), franceză (toată partitura servitoarei Jeanne – Jeanine Stavarache), franceză cu accent englezesc (Isadora Duncan – Maia Morgenstern încercînd să comunice cu Jeanne), italiană (funcționarul jucat de Mircea Constantinescu în formă de bomboană fondantă), română uzuală, română de traducere și română cu accent grecesc (Vlad Logigan – în reprezentația văzută de mine –, în rolul talentatului pianist care vrea s-o vadă pe Isadora dansînd). Secretul conviețuirii tuturor e însăși adînca lor imposibilitate de a se înțelege din punct de vedere lingvistic. E un Turn Babel cu Isadora instalată la ultimul etaj. E anul 1923, Isadora va muri peste patru ani,