Am văzut de dimineaţă la TVR imagini de la reunirea echipei Oţelul Galaţi şi primul antrenament. Într-una dintre imagini era Dorinel Munteanu care făcea un sprint alături de jucători.
În acel moment am avut o revelaţie. Mi-am dat seama că marele secret al lui Dorinel Munteanu e alergarea. Prin capacitatea de efort, prin viteză şi anduranţă, el însuşi şi-a câştigat un loc de legendă în fotbalul românesc. Acum, ca antrenor, el încearcă să creeze superioritate echipei pe care o pregăteşte prin alergare.
De fapt, dacă vreţi, echipa naţională e în criza în care e şi pentru faptul că îi lipseşte fundamentul dat de alergare. E şocant, dacă vă uitaţi pe statistici, că cele mai multe goluri în Liga lui Mitică sunt înscrise în ultimul sfert de oră al partidei. Asta arată faptul că echipele n-au condiţie fizică, iar apărările se dezintegrează în ultima parte a meciului.
Oţelul Galaţi e echipa care a primit cele mai puţine goluri pe sfârşit de meci. Asta arată nivelul condiţiei fizice, principalul motiv pentru care a câştigat campionatul.
Cred că sportul de performanţă de la noi suferă de faptul că alergarea a fost marginalizată atât la şcoală cât şi în şedinţele de antrenament la grupele de copii.
Copiii din România aleargă încet şi rar. Această realitate e un handicap care minează viitorul sportului de performanţă. Nu poţi să fii un fotbalist bun şi să nu fi în stare să alergi un maraton în 3 ore şi jumătate. Câţi fotbalişti români din prima ligă credeţi că scot acest barem? Aş face pariu că niciun sfert dintre ei şi nu cred că aş pierde.
Dar situaţia e diferită în Germania, în Olanda, în Franţa sau în Anglia. Sunt ţări în care copiii aleargă foarte mult, iar cluburile pun accent pe pregătirea fizică. Jucătorii de culoare se nasc alergând. De exemplu, un puşti brazilian care-şi petrece toată ziua la fotbal pe plajă strânge în picioare
