Teza ultimului articol al dlui Fumurescu este următoarea: alianţa dintre PNL şi PC, urmată apoi de una cu PSD, reprezintă o evoluţie către o scenă politică bipolară, o “pâjolire a spectrului politic”. Ea e o consecinţă previzibilă a obsesiei dlor Băsescu şi Stoica de a simplifica scena politcă. De pe urma ei nu are de suferit doar interesul public ci şi PD-L însuşi, pe care această coalizare stânga-centru-dreapta riscă să-l împingă în derizoriul extra-parlamentar.
Teza dlui Fumurescu are însă foarte puţin suport real, aşa cum o să încerc să arăt mai jos.
1. Un pic de teorie. Un partid are două tipuri de interese, două scopuri generale. Pe primul l-am putea numi privat sau partizan: puterea, cel de a asigura membrilor partidului un număr cât mai mare de demnităţi cât mai înalte în stat, pentru cât mai mult timp. Cel de-al doilea scop l-am putea numi public sau politic: guvernarea, cel de a conduce instituţiile statului după un anumit set de principii; punerea în practică a unui mandat care la rândul lui e formulat în acord cu o doctrină politică. În teorie cele două scopuri sunt complementare, legitime şi la fel de importante pentru un partid.
2. În practică, în România, unde atâta lume se plânge într-o formă sau alta de exces de politică, realitatea este că avem mult prea puţină. De fapt, chiar şi formularea asta ar putea fi o exagerare. Pentru partidele noastre scopul privat este cel principal, urmărit de cele mai multe ori până la anularea celui politic şi public. Nu are sens să vorbim despre doctrinele partidelor româneşti cât timp acestora le lipseşte adesea o minimă coerenţă cotidiană în declaraţii şi acţiuni politice. Nu putem vorbi de stânga şi de dreapta, de doctrine şi principii, cât timp e un fapt obişnuit ca un partid să respingă azi decizia politică pe care o susţinea ieri, sau invers.
3. Prin urmare, mi se pare un abuz de termeni