Ca un pandant al conservatorismului politic,de altminteri din ce în ce mai atins de relativizare, putem constata şi un conservatorism în planul literaturii. Îl reprezintă autorii ce posedă o doctrină şi mai cu seamă o fibră morală pliată, cu mai multă ori mai puţină fidelitate, printr-o reacţie semeaţă, ori dimpotrivă , domoală, scăldată-n reverie, pe valorile tradiţionale, pe "vechime".Aceşti conservatori n-au constituit nici pe departe piedici în calea evoluţiei culturii, ci au facilitat-o prin cumpănirea lor, prin spiritul critic ce i-a ajutat să-i filtreze aspectele ori prin creaţia lor, bună conducătoare a unor energii perene, imanente locului. Progresul găsea adesea în exponenţii tradiţiei (în sens larg) nu adversari, cum ar putea părea la prima vedere, ci aliaţi, dată fiind împrejurarea că în opera şi în acţiunea lor au îmbinat frecvent valorile vechi cu unele trăsături ale înnoirii. Junimea, în bună parte, gruparea Vieţii Româneşti, tra­di­ţionalismul interbelic constituie exemple convingătoare. Ce miză ar putea avea azi conservatorismul intelectual? Jeronimo Moscardo, bunăoară, socoteşte că umanismul contemporan se defineşte printr-o opoziţie atît faţă de "barbaria ferocităţii", acea dezlănţuire a părţii instinctuale a omului, în curs de amplă desfăşurare, cît şi faţă de "barbaria dulce" a "lumii televiziunii", propagată de homo americanus , în care "discursul grav se dizolvă în chicoteli". Îl citează Constantin Călin, al cărui volum intitulat, salutar, Gustul vieţii, ne propunem a-l înfăţişa aici. Istoric literar, dar şi analist al actualităţii pe un caleidoscop de subiecte, universitar, dar şi gazetar, d-sa se situează la igienică distanţă în raport cu ambele brand-uri ale epocii în curs, în numele unei poziţii ce se axează pe interesul faţă de om în globalitatea acestuia, aşa cum s-a configurat prin cuceririle culturii, nu o dată neglijată sau trecută în