Italienii de la Fiat au câteva maşini de care te poţi îndrăgosti cu uşurinţă după primele ture. Poate pentru că au un talent aparte de a reînvia modele de succes, sau poate pentru că reuşesc de fiecare dată să transmită maşinilor pe care le fac spiritul liber şi creativ.

Aşa s-a întâmplat cu break-ul Croma, aşa e şi cu noul Bravo, care a făcut furori la mijlocul anilor 90. Noul model păstrează tradiţia în ceea ce priveşte designul atrăgător, confortul la volan şi siguranţa în trafic, însă are un aer proaspăt, ca o briză răcoritoare în norul de fum şi praf din oraş. Este unul din puţinele modele potrivite atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, având parcă puterea cameleonică de a se schimba după stăpânul de la volan: poate fi sexy, urban, sport sau agresiv. E clar că nu îl intimidează nici bolizii care scot fum la semafor, nici modelele mai mici şi fâşneţe, iar siguranţa aceasta pe care o transmite şi şoferului îl face şi mai atrăgător. Bravo pare a avea un nume predestinat, fiind printre modelele de top din clasa sa la capitolul siguranţă, confort şi ergonomie. Spatele rotunjit şi uşor înălţat, partea frontală alungită şi elegantă, robusteţea şi cursivitatea liniilor, toate fac din Bravo unul dintre modelele cu adevărat distincte, mai ales la clasa compact, unde modelele par că îşi împrumută între ele unele elemente.

Din punct de vedere tehnic, Bravo e cât se poate de dinamic, iar la drum lung parcă îţi cere prin turaţii să schimbi într-o viteză superioară şi să accelerezi. Bine că are doar şase trepte, însă e singurul mod în care poţi să vezi de ce e în stare, pentru că în traficul aglomerat poate cădea în banalitate, la fel ca orice altă maşină care înghite combustibil fără să facă mai nimic. Totuşi, la drum lung se dovedeşte a fi sigur şi confortabil, cu o stabilitatea neaşteptat de bună şi cu un răspuns excelent la comenzi. Agilitatea lui Bravo