De ce nu i blatul compromis In limbajul politic romanesc, compromisul trimite, in mod mecanic, la un lucru nepermis. Sau, in orice caz, la ceva rau. Si asta pentru ca politica romaneasca este, in general, una a exceselor. La suprafata, politicienii ne vand un exces de moralitate: ii vedem peste tot vorbind de binele public, cand, de fapt, ar trebui pur si simplu ca, pe langa beneficiile personale, sa se-ngrijeasca nitel si de niste politici eficiente, astfel incat sa instituie mecanisme prin care, urmarindu-si interesele licite, oamenii sa fie satisfacuti. In subteran, politicienii sunt la fel de excesivi, de asta data in ilegalitate. Pare sa nu existe loc de interval intre astfel de limite extreme: totul e fara rest, judecat in termenii lui "aici si acum", ai tunului sau ai tepei finale. Si tot asa, la nesfarsit.

In asemenea conditii, e dificil de sustinut, si cu atat mai greu de inteles, ca un compromis politic este - chiar si atunci cand include anumite beneficii ale celor implicati - o expresie a rezonabilitatii. Spre exemplu, o intelegere intre doua organizatii judetene ale unor partide politice diferite, cu privire la modul in care trebuie dusa lupta electorala, este un compromis rezonabil in masura in care prezerva, dincolo de interesele personale ale celor implicati - de a fi alesi in anumite demnitati - si interesul public, acela ca judetul respectiv sa fie reprezentat in aceste demnitati de oameni competenti (aici, desigur, cei care confunda morala cu politica trebuie sa inspire adanc si sa revina cu picioarele pe pamant, cat sa-si dea seama ca nu traim in "cea mai buna dintre toate lumile posibile"). Ca sa ajung la problema expusa in titlul acestui comentariu, subliniez ca, in aceasta logica a normalitatii politice, care incumba compromisul rezonabil ca pe un element fundamental, modul in care liderii PSD si cei ai PNL de la nivelul jud