Imediat dupa 1989, intelectualul roman s-a lasat cuprins de un avint romantic de a salva el tara, amestecindu-se cam usor cu securistii si fostele cadre de partid care ocupasera posturile cheie. Or, intre timp a descoperit ca, de unul singur si cu buna credinta, doar cu atit, nu se prea poate face nimic. Am fost intrebat de mai multe ori, de diferite persoane, cu tot felul de functii, de ce nu ma inscriu in cutare partid. Si, largind conturul intrebarii, de ce tinerii intelectuali evita, de regula, aceasta "inregimentare" politica. Am primit, nu o data, chiar si propuneri concrete. E o problema spinoasa, care a bintuit, mai ales acum 20 de ani, presa noastra. Care e datoria intelectualului: sa se implice, sa iasa in fata, sa faca jocurile sau sa stea pe margine si sa chibiteze inofensiv ori sa se abtina si de la asta? Viata culturala romaneasca se transformase, in anii '90, intr-o prelungire caraghioasa a vietii politice si, din pacate, nu stiu un scriitor important care sa fi reusit pe scena politicii. De ce? Intelectualul este facut pentru politic, nu pentru politica; doar ca la noi cele doua domenii se confunda cu seninatate. La astfel de provacari, raspunsul meu personal este unul singur: nu as renunta pentru nimic in lume la zilele de biblioteca pentru sedinte de partid si jocuri de culise. Si cred ca, in genere, nici un profesionist adevarat nu si-ar parasi proiectele pentru o cariera publica, care sa-l tina departe de adevarata sa vocatie. Daca ea exista. Iar cind exista, ea se masoara tocmai in fidelitatea incapatinata fata de ea insasi. Sigur, ar mai fi cazuri care sa contrazica aceasta ipoteza, dar nu cu totul: atunci cind au intrat in politica, nici Nicolae Manolescu, nici Andrei Plesu nu se aflau in momentul cel mai de gratie al scrisului lor. Simteau o anumita saturatie, iar ispita puterii nu prea lasa loc pentru refuz. In plus, imediat dupa 1989, intele