Anul acesta, în martie, am publicat în România literară un sfios, dar hotărît, lamento („Suavă înlănţuire de orori“) pe tema amarului destin al criticului literar obligat să-şi cîştige pîinea ca vidanjă a mizeriilor hiperetalate de literatura la zi, de la noi şi de aiurea. O literatură alergică la normalitate, la tot ce ţine de firescul sentimentelor, valorile tradiţionale, patrimoniul psihosocial, pe scurt: de suflet şi forţă reflexivă – şi aprig nesăţioasă întru slujirea cultului devianţei: erezie, abjecţie, patologic. Unde întorci pagina, dai de copii abuzaţi, sinucigaşi, felaţii, lesbianism, fetişism, narcomanie, alcoolism, transsexualitate, demonism, necrofilie.

Cînd ai, de peste zece ani, obligaţia să citeşti cel puţin o carte pe zi, dînd seama public de efectele lecturii, faptul că în doar cîteva luni ţi-e dat să treci din homosexualitatea lui Gide şi Tennessee Williams în diabolicul arhitecturant ce încrîncenează lectura unui roman precum Hawksmoor, de Peter Ackroyd, înotînd prin mîzga profanatoare din Mutilare-a lui Dan Stanca, torţionările din Ochiul şi pulberea, de Liviu Bârsan, suita bestială, cu violuri în lanţ şi dezvirginări cu degetul din Ana Maria şi îngerii lui Radu Aldulescu, sexualitatea debordantă a unui Hanif Kureishi (Am ceva să-ţi spun), îndelung degustător de Henry Miller, cadrele misofile, surfilate înnebunitor, din Tăiţei chinezeşti, de Ma Jian, sau Rădăcina de bucsau a lui O. Nimigean, ca să nu mai spun de grozăviile lui Stephen King petrecute în latrine ori pe plajă, cu fantome debusolate şi pisici asasine (La asfinţit) – apoi asta numai plăcere nu e!

Să vă mai spun cum se adaugă la cele citate muntele de zgură al memoriilor lui Adrian Marino, cazanul de smoală care este dosarul de Securitate al lui Dorin Tudoran (Eu, fiul lor) şi cărţi precum Zaira, de Cătălin Dorian Florescu, Planul infinit, de Isabel Allende, Mesagerii