După ce ani la rînd s-au întors pe toate feţele tot felul de "cauze", între care cred că recordul la bătut apa în piuă îl deţine eterna chestiune a subvenţiilor pentru cărţi (şi, în general, problema "ce face Statul pentru Cultură?"), în ultima vreme disputele culturale de la noi par să fi căpătat un contur ideologic mai clar. Ne obişnuiserăm ca lumea intelectuală, dincolo de grupări, influenţe, interese, coterii şi daraveri de clopotniţă, să fie (aproape) strîns unită cînd venea vorba de Marea Dădacă a culturii, Statul: cînd dădea bani (puţini, dar buni), era în regulă; cînd nu (sau cînd îi dădea cui nu trebuie, sau cui credeam "noi şi-ai noştri" că nu trebuie), devenea brusc, împreună cu funcţionarii săi publici, subiect de pamflete ori lamentări: "moare cultura", "o să devenim un popor de analfabeţi", "această clasă politică iresponsabilă care...", "guvernul criminal care..." etc., etc. Unirea strînsă a intelectualilor, cam frugală cînd e vorba de a aduce laude ori pur şi simplu de a sesiza normalitatea, este mult mai puternică atunci cînd are de dat piept cu duşmanul comun. S-ar putea să mă înşel, dar am impresia că cele mai multe dintre disputele culturale ale tranziţiei decurgeau, de fapt, din dilema fundamentală: a avea sau a nu avea (parte de) subvenţie. Nici nu putea fi altfel: toate s-au purtat în siajul moştenirii comuniste, cu instituţiile ei precare, cu ochii, sprîncenele şi epoleţii ei, cu incapacitatea cronică de a rezolva ceva altfel decît cu subvenţie de la Stat. Ca şi industria grea ceauşistă, cultura a tîrît după ea relele vechiului regim: managementul instituţional prost, lipsa investiţiilor, fixarea în false probleme (dacă Buzura e mai mare ca Breban sau invers), producţia "pe stoc" (adică reluarea aceloraşi lamentări fără vreo finalitate, căci Statul a sfîrşit prin a nu le mai "cumpăra") şi, nu în ultimul rînd, lipsa de promovare şi de co