În urmă cu un an, presa dezvăluia cititorilor că personajul Quasimodo din romanul “Notre-Dame de Paris” a avut un prototip real şi anume un tăietor în piatră, cocoşat, care lucra, singuratic, prin 1920, pe şantierul restaurării catedralei pariziene. Dezvăluirea e verosimilă fiindcă, în căutare de subiecte, Victor Hugo, autorul romanului citat, vizita imobilele din centrul Parisului aflate în reconstrucţie după distrugerile din timpul Revoluţiei Franceze. Despre Quasimodo, clopotarul diform din umbra crucilor catedralei, romancierul scria că avea “... nasul pătrat, gura ca o potcoavă de cal, ochii tumefiaţi şi dinţii rari ca un crenel de fortăreţă... un amestec de răutate şi tristeţe pe chip”. Întruchipare a urâţeniei, cocoşatul de la Notre-Dame a zdruncinat pudibonda societate franceză de la începutul secolului al XIX-lea nu doar prin abaterea de la portretistica literară clasicizantă dar, mai ales, prin trama romanului care a făcut din el unul dintre cele mai şocante personaje de ficţiune. Acţiunea cărţii se petrece în catedrală şi în jurul ei. Quasimodo se îndrăgosteşte de Esmeralda dar, surd şi mut, nu-şi poate exprima, direct, sentimentele. La fel se întâmplă cu abatele Frollo, pe care condiţia de prelat l-a introvertit. Când tânărul căpitan Phoebus atrage atenţia Esmeraldei, Frollo încearcă să-l omoare, făcând să pară că vinovatul e frumoasa nomadă. Condamnată, Esmeralda sfârşeşte în braţele lui Quasimodo, care alege să moară împreună cu ea.
Quasimodo şi Frollo sunt, la Hugo, loveri antagonici, pasionali şi paradoxali. Epifania lor apare în momentul în care natura umană transgresează cadrul ficţional de ordine socială şi de educaţie. Dintr-un personaj obscur, Quasimodo se transformă în personaj excepţional. Prin acest racursiu, estetica urâtului operează adânc, iar monstrul uman cu suflet pur se dovedeşte superior maestrului său frustrat şi versatil pâ