Poezia lui Geo Dumitrescu (reeditată în ultimii ani la Curtea Veche) nu poate fi bine înţeleasă dacă se face abstracţie de cadrul din care ea iese şi la care, într-un fel sau altul, se raportează.

La antipodul formulei „artă pentru artă“, poetul o construieşte lucid, raţional, făcând din ea un instrument de „desvrăjire“ a Poeziei (cu majusculă) şi de cunoaştere a realităţii exterioare date. Numai dacă redesenăm peisajul fizic şi moral din epocă, dominat de logica sângeroasă a războiului, vom putea percepe dramatismul poeziei de tinereţe a lui Geo Dumitrescu, strigătul de disperare din spatele versurilor ironice şi teribiliste.

Prezentul asediază conştiinţa şi se instalează rapid în ea, rămânând apoi acolo ca un punct mereu nevralgic. Cu acest focar al istoriei agresive înlăuntrul ei, lirica nu mai e deloc lirică. Ea respiră aerul tare al realităţii şi destructurează temele înalte ale Poeziei, adoptând un ton sarcastic şi exhibând atitudini şi gesturi şocante. Putem vorbi, aşadar, de un realism poetic, asumat ca atare. În loc să se cufunde romantic „în stele şi în nori şi-n ceruri nalte“, să muzicalizeze simbolist realitatea, acordând-o cu stările interioare, ori s-o epureze modernist de materia ei, până la oasele albe şi venele străvezii ale lirismului conceptual, creatorul depoetizează poezia, îi dezvăluie trucurile şi îi spulberă magia.

Sarcasmul autorului iese dintr-un idealism de fond, idealismul unui om rănit lăuntric de gama şi scala degradărilor umanului. La Geo Dumitrescu, sentimentul îşi creează o platoşă de ironie şi autoironie, pentru a nu rămâne descoperit în faţa săgeţilor unei ironii adverse. Idealismul moral îşi ridică în versuri numeroase ziduri de apărare, cu puncte strategice de observaţie. Pentru a dezvălui infernul în cerc al războiului, de pildă, poetul nu scrie un manifest liric pacifist, naiv-moralizator, în