Manualul bunului roman Demiterea dlui Paduraru era asadar asteptata demult. Totusi, momentul si mai ales felul in care s-a produs aceasta au lasat pe toata lumea fara grai. Vineri ce-a trecut s-a consumat ultimul episod al foiletonul politico-sportiv care a fost experienta de prefect de Iasi al dlui Nicusor Paduraru. Demis cu citeva zile in urma in circumstante pe care vreau sa le discut mai departe, dl. Paduraru si-a luat ramas bun de la fostii sai subordonati. S-au varsat lacrimi, s-au dat flori si s-au facut promisiuni de dragoste nepieritoare. Reporterii prezenti la fata locului au tinut sa eternizeze momentul in culori patetice, de o caldura surprinzatoare. Pina mai ieri, il injurau in gazetele lor, ii anuntau sfirsitul sau ii cereau imperativ capul. Motivele variau de la pasareasca sa lirica (repros intemeiat de altfel) pina la filiatia presupusa cu un baron local binecunoscut, dar probabil ca toate se invirteau in jurul dosarelor cu restituirea proprietatilor imobiliare. De altfel, circula intens zvonul ca demiterea i s-a tras de aici, mai clar, direct din amvonul unui inalt preafericit, cu mari interese funciare in fosta sa feuda. L-am cunoscut putin inainte de a fi numit si aproape deloc dupa, in afara ecourilor si imaginilor din media. Nu stiu daca a fost un prefect iesit din comun. Mi s-a parut totusi un om discret, afabil si bine intentionat. Mi-a devenit simpatic insa mai ales pentru refuzul sau de a se supune baronului local atotputernic, motiv pentru care i se prevestea cam in fiecare saptamina demiterea si infernul, iar apoi pentru refuzul de a face din pozitia lui o rampa de lansare in competitia politica. Nu s-a umflat in pene si nu s-a duelat toata ziua cu primarul Nichita, numai pentru placerea galeriei, fara a inceta sa-si faca datoria. Am impresia de fapt ca acest tip de atitudine a fost eficace, caci i-a luat acestuia privilegiul unic de a se a