Faptul că dintr-odată trebuie apărată legitimitatea finanţării publice a umanioarelor în universitate în faţa discursului de tip business arată cît de departe a ajuns liberalismul economic integrist. Este triumful pe termen lung al vorbei miliardarului Andrew Carnegie, care îi felicita pe absolvenţii unei facultăţi de afaceri pentru decizia acestora de a se concentra exlcusiv pe acumularea de abilităţi în stenografie şi dactilografie, în loc să-şi "piardă timpul" cu "limbi moarte". Nu este nimic ciudat sau "mitocănesc" aici. Este doar consecinţa logică a ofensivei principiilor liberalismului economic radicalizat traduse în context academic: învăţămîntul universitar este un bun privat oferit pe piaţă (de idei şi de profesiuni) într-o cantitate determinată de o cerere variabilă. Prin urmare, ofertanţii de bunuri educaţionale neajustate la cerere trebuie să facă oferta mai atractivă pentru consumatori sau să reducă oferta pentru a rămîne pe piaţă. Pe termen lung, cererea şi oferta se vor echilibra şi toată lumea va avea mai mult de cîştigat decît din sistemele bazate pe principiul că învăţămîntul este un bun public. Nu cred că e locul aici pentru o critică internă a argumentului de mai sus. Mă limitez doar la a remarca banalul fapt că el se bazează pe acceptarea principiului că învăţămîntul este un bun privat. Opţiunea de a accepta sau nu acest principiu este una strict ideologică şi are consecinţe dramatice.

Istoria confruntării între integriştii pieţei şi linia Kant-Weber (umanioarele au o valoare în sine care nu poate fi comercializată) a marcat de la început universitatea americană, deşi ascensiunea primilor a avut loc mai ales în ultimele trei decenii. Într-o recentă carte publicată de Frank Donoghue, profesor de literatură la o universitate de stat americană, se arată că în afara unor universităţi private "care funcţionează aproape ca nişte muzee", sit