Observ nu doar o subțiere a încrederii, ca formă de supraviețuire a relației dintre oameni, ci o prăbușire a ei cu totul. Am stat deunăzi cu câțiva oameni, într-un taifas lung, acompaniat de repetate ieșiri în televizor ale unor politicieni, din tot curcubeul politic. Cu excepția mea, care deveneam atent, din motive profesional jurnalistice, ceilalți strâmbau din nas și dădeau a lehamite din mână. M-am încăpățânat să-i întreb, mai ales că veneau din medii diferite și aveau preocupări care nu se brodeau într-o unitate, de ce se dovedesc atât de indiferenți, aproape scârbiți. Nu le plăcea nimeni și, ceea ce era cu totul inexplicabil, n-aveau chef să audă ce susțin acei cetățeni politici. De ce? Și am descoperit ceva ce-i unea pe acei oameni. Nu credeau nimic din ce spuneau, uneori cu patos, aleșii care erau până la urmă și ai lor. Dacă va spune un nene de-ăsta din ecran, l-am întrebat pe cel care stătea chiar lângă mine, dacă va spune exact ce aștepți tu de la el, iar tu refuzi să-l auzi? M-a privit aproape cu milă. Tu nu pricepi, mi-a zis, că ăștia mint cum respiră, că s-au calificat să ne păcălească? Nu înțelegi că nu mai am încredere și dacă spun că azi e marți și știu și eu că e chiar marți, dar dacă o spun ei am îndoieli? Nu pricepi că… și m-a dojenit apăsat, iar discuția noastră s-a ascuțit ca un brici. Cum să nu mai ai încredere în nimeni? E dezumanizant! E ca și când ne-ar fi amputat un organ, organul încrederii în oameni. Ăștia-s oameni? – m-a ironizat cineva din partea ailaltă a camerei, pe un ton de bășcălie și toți au râs iar eu m-am retras într-o cochilie de tăcere neputincioasă. Dacă, Dumnezeule, au dreptate?

Cine a hrănit, până la o dezvoltare monstruoasă, neîncrederea? Cine ne-a sălbăticit, pe noi față de noi? Cine le-a confiscat oamenilor bucuria de a avea încredere? Mă întreb dacă scăderea, până la deplina volatilizare, a încrederii oame