Abordarea rece, fără note sentimentale, aşa cum cere ştiinţa, a cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, în cadrul căruia sărbătorirea zilei de naştere ocupă un loc aparte, ne dezvăluie o evoluţie în timp.
Din anii ’70, când manifestările se limitau la o consemnare în Scînteia şi la o telegramă colectivă iscălită de membrii Comitetului Central, aniversarea Tovarăşului a ajuns la o uriaşă sarabandă de acţiuni la nivel naţional: numere omagiale ale gazetelor, programe întregi ale televiziunii naţionale, volume omagiale, telegrame ale colectivelor de oameni ai muncii, cadouri mai mult sau mai puţin simbolice trimise de la judeţe. La această incredibilă desfăşurare s-a ajuns în urma unui proces extrem de complicat, reflectând în chip semnificativ însăşi evoluţia vieţii de partid şi de stat.
Caracterul contradictoriu al procesului a fost dat de conflictul dintre nevoia noilor nomenclaturişti, de regulă tineri, de a se afirma în faţa Conducătorului prin iniţiative spectaculoase cu prilejul lui 26 ianuarie şi rezistenţa vechilor nomenclaturişti la asaltul ambiţioşilor care le vizau posturile.
Nou-venitul, care putea fi un nou secretar cu propaganda sau un nou preşedinte la Cultură sau un nou prim-secretar de judeţ, se angaja în bătălie cu o iniţiativă spectaculoasă. Scopul principal al acesteia era simplu: să placă Tovarăşului, dar mai ales Tovarăşei. Unul dintre nomenclaturiştii de vârf ai regimului a ajuns secretar cu cadrele la Comitetul Central, apelând la o asemenea formulă. Fiind prim-secretar la judeţ, în timpul unei vânători a lui Nicolae Ceauşescu, s-a aşezat pur şi simplu la uşa apartamentului acestuia, stând de veghe toată noaptea. Dimineaţa, întrebat de Conducător ce l-a apucat, a răspuns senin c-a vrut să-l păzească personal, deoarece fiinţa Secretarului general e inestimabilă pentru de
